CRIZELE DIN SISTEM ȘI CRIZA SISTEMULUI

În prezent UE suferă de un complex de crize care poate fi descris drept o policriză sau o criză permanentă (permacriză), definită prin interconectarea strânsă și alimentarea reciprocă a multiplelor șocuri interne și externe.

Natura acestor crize a încetat să mai fie una conjuncturală (trecătoare). Prin durată, suprapunere și corelare cu prăbușirea vechii ordini globale, crizele au devenit sistemice, afectând însăși fundamentele modelului de funcționare economic, politic și de securitate al UE.

Radiografia complexului de crize (Policriza)

Crizele actuale nu se mai succed una după alta, ci se manifestă simultan, creând un efect de amplificare:

Criza de identitate: i. juridică (UE nu știe dacă este sau vrea să fie o organizație interguvernamentală, este o confederație sau o federație, fie ea și o federație sui generis de state naționale suverane), ii. culturală (UE nu știe dacă este sau vrea să fie o entitate creștină sau seculară) și iii. geopolitică (UE nu știe unde sunt sau unde vrea, pot ori trebuie să fie granițele finale ale UE, respectiv care este limita extinderii sale).

Criza de securitate și geopolitică: revenirea războiului la granițele UE (Ucraina) și instabilitatea din Orientul Mijlociu, simultan cu dezangajarea SUA și pierderea umbrelei nucleare americane, cumulate cu războiul ideologic și economic purtat de UE simultan cu China, Iranul, Israelul, Turcia, unele state arabe și majoritatea statelor africane, conturează o Europă asemenea unei cetăți asediate incapabilă să își creeze alianțe din cauza unui blocaj strategic subsecvent blocajului ideologic.

Criza modelului economic: pe de o parte, sfârșitul erei energiei ieftine (din Rusia) și dependența de piețele externe (China), care au lovit competitivitatea industrială europeană, iar pe de altă parte, stagnarea creșterii economice europene în condițiile dependenței ei de performanțele economiei germane bazate pe exporturi, care, în timp, a obligat celelalte state membre ale UE la dezindustrializare și îndatorare.

Criza tranziției climatice și energetice: presiunea de a decarboniza economia în ritm accelerat, suprapusă pe costuri sociale mari și rezistență politică.

Criza demografică și migraționistă: îmbătrânirea accentuată a populației, deficitul sever de forță de muncă și lipsa unui mecanism comun eficient pentru gestionarea fluxurilor de imigranți.

Criza de legitimitate internă: creșterea polarizării politice, ascensiunea populismului și șovinismului (egoismului) naționalist simultan cu contestarea valorilor liberale la nivelul statelor membre și ruperea comunicării reale între suprastructura politică europeană, birocratizată, abuzivă, opacă, narcisistă și iresponsabilă, și baza ei socială formată din ansamblul cetățenilor europeni.

Criza democrației transnaționale europene și a capacităților de conducere meritocratică ale UE: democrația europeană a derapat spre oligarhie și este în incapacitate de a produce sau a scoate la iveală talente umane care să asigure gestiunea ei eficientă, ceea ce a condus, pe de o parte, la fracturarea legăturii de încredere dintre conducători și conduși, dintre stat și cetățeni, iar pe de altă parte, la militarizarea politicii și abolirea libertăților cetățenești.

De ce au devenit aceste crize sistemice?

O criză devine sistemică atunci când instrumentele existente de management al riscului nu o mai pot rezolva, fiind necesară modificarea structurii profunde a sistemului. În cazul UE, transformarea este determinată de trei factori:

Efectul de rețea (interconectarea)

Crizele nu mai pot fi izolate sectorial. O decizie în politica climatică (Green Deal) afectează competitivitatea industrială, ceea ce alimentează nemulțumirea socială, care la rândul ei propulsează partide radicale ce blochează deciziile de politică externă sau sprijinul pentru securitate.

Factorul timp (durata și cronicizarea)

UE a fost proiectată ca un mecanism de management al crizelor pe termen scurt (bazezi decizia pe compromis și criza trece). În prezent, caracterul permanent al stării de urgență (permacriza) epuizează resursele financiare ale statelor și erodează capitalul politic al liderilor europeni, transformând excepția în regulă.

Sincronizarea cu degradarea ordinii globale

UE s-a dezvoltat într-o lume guvernată de multilateralism, globalizare economică și umbrela de securitate a SUA. Schimbarea ordinii globale spre o lume multipolară și fragmentată a anulat pilonii pe care se sprijinea prosperitatea europeană:

Securitatea militară a UE nu mai este garantată necondiționat de SUA (a se vedea pivotarea Washingtonului spre Asia și riscurile politice interne americane).

Securitatea energetică a UE nu mai este garantată necondiționat de Rusia (a se vedea pivotarea Moscovei spre Asia și riscurile politice interne europene).

Comerțul global a fost militarizat (schimburile de valori nu mai sunt subsumate agendelor economice, ci celor geopolitice, ele nemaivizând pacea prin dezvoltare echilibrată, ci rezolvarea conflictelor prin forță sau perpetuarea lor la infinit), trecându-se de la liber schimb la protecționism, friend-shoring și blocuri economice rivale (SUA vs. China).

Trecerea de la reziliență la transformare structurală

Se poate afirma că UE nu se mai confruntă cu crize ÎN sistem, ci cu o criză A sistemului.

În acest context de criză sistemică și permanentă (permacriză), Uniunea Europeană cunoaște o paralizie structurală. Modelul european bazat exclusiv pe reglementări juridice și dependențe economice externe s-a dovedit vulnerabil în fața unei lumi în care prevalează dreptul forței și domnește oportunismul politic fără principii. Din acest motiv UE este obligată să își reinventeze identitatea, trecând de la un proiect eminamente economic și de reglementare la un actor geopolitic integrat (suveranitate strategică, autonomie industrială și apărare comună).

AUTONOMIA STRATEGICĂ A UE: AMENINȚARE SAU SALVARE?

Este autonomia strategică a UE în raport cu SUA și confruntarea strategică a UE în raport cu China și Rusia, precum și cu puterile regionale reabilitate sau emergente, precum Turcia, Iranul sau Israelul, o amenințare la adresa securității europene sau o cale spre salvarea acesteia?

1. Concepte teoretice cheie pentru noul context global

Vechiul model al globalizării fericite și al interdependenței economice a fost înlocuit de o dinamică mult mai dură, descriptibilă prin următoarele concepte:

Neorealism structural: Statele acționează într-un sistem internațional anarhic (fără o autoritate centrală), unde securitatea depinde de echilibrul de putere (balance of power) și de capacitățile militare (hard power); cel dintâi instabil în condițiile în care solidarității globale îi ia locul o nouă cursă a înarmării. UE, concepută ca o „putere normativă” sau civilă, este împinsă și tentată să învețe din nou limbajul forței într-o lume guvernată de mari puteri. Lipsită de puterea armată UE pare a nu mai avea prezent. Ca putere armată, are, oare UE viitor? Ce înseamnă pentru UE „limbajul forței”? Cum poate fi definită „forța” când este vorba despre UE?

Interdependență armată (Weaponized Interdependence): Rețelele globale economice, tehnologice și energetice nu mai sunt instrumente de cooperare, ci arme de coerciție. Statele care controlează nodurile acestor rețele (ex: Rusia pentru gaz, China pentru pământuri rare sau tehnologie, SUA pentru sistemul financiar SWIFT etc.) le folosesc pentru a exercita presiuni politice asupra altora. Militarizarea politicii nu înseamnă doar favorizarea recursului la forțele armate, ci conceperea oricărei politici civile în termeni militari, subordonarea obiectivelor oricărei politici agendelor geostrategice și folosirea oricărei politici pentru atingerea acestor obiective, respectiv nu pentru o cooperare menită a aduce bunăstare și justiție socială la nivel național și pace globală prin dezvoltarea armonioasă a comunității internaționale, ci pentru asigurarea supremației statului care o practică în raport cu celelalte state.

Multipolaritate blocată strategic: Trecerea de la hegemonia unilaterală a SUA la un sistem cu mai mulți poli de putere (SUA, China, blocuri regionale), caracterizați nu prin cooperare multilaterală, ci prin competiție geopolitică, protecționism economic (friend-shoring / de-risking) și mini-alianțe deopotrivă rigide mental și instabile structural. În măsura în care lipsește o superputere aptă a interveni oriunde este nevoie pentru a impune încetarea oricărui conflict regional, iar rivalii regionali nu sunt în situația nici de a câștiga și nici de a pierde confruntarea armată, se instalează un blocaj strategic global caracterizat prin imposibilitatea terminării războaielor / crizelor prin restaurarea păcii / ordinii, acestea devenind cronice.

2. Autonomia strategică a UE în raport cu marii actori globali

Autonomia strategică presupune capacitatea UE de a acționa politic, economic și militar pe scena globală în nume, în interes și pe cont propriu, fără a fi constrânsă dramatic de terți. Deocamdată, însă, această capacitate este profund asimetrică și această intenție este contestată în raport cu marii actori globali și regionali.

a) Relația cu SUA: dilema dependenței vs. independenței de securitatea umbrelei americane

Starea actuală: SUA rămâne aliatul vital al UE, dar parteneriatul este marcat de o asimetrie structurală profundă.

Impactul asupra autonomiei UE: Războiul din Ucraina, ca și aventurile europene ale „primăverii arabe” sau cele africane sub-sahariene au demonstrat că Europa este incapabilă să își asigure propria securitate teritorială, respectiv succesul într-o confruntare strategică inclusiv cu puteri de mâna a doua, fără logistica, sateliții, armamentul și umbrela nucleară a Washingtonului.

Riscul sistemic: Schimbările politice interne din SUA și reorientarea strategică a Washingtonului spre Asia (prioritizarea Chinei) vulnerabilizează UE. Autonomia strategică europeană este adesea percepută dual: ca o necesitate urgentă de a partaja povara (burden-sharing) securității cu SUA, dar și ca o potențială emancipare – deopotrivă dorită și nedorită – de sub umbrela NATO, respectiv de sub „dominația protectoare” americană. În acest rău există și un bine: șansa Europei-piață de a deveni cu adevărat o Europă-putere în cadrul unui proces de „re-europenizare”, corespunzător „dezamericanizării”.

b) Relația cu China: capcana dependenței economice și tehnologice

Starea actuală: UE definește oficial China ca fiind concomitent partener de negociere, competitor economic și rival sistemic.

Impactul asupra autonomiei UE: China deține un monopol cvasi-total asupra lanțurilor de aprovizionare pentru tranziția verde și digitală a Europei (baterii, panouri solare, procesarea litiului și a pământurilor rare). Fără un parteneriat strategic aprofundat și multivectorial cu China, UE nu poate spera la autonomie strategică; aceasta mai ales în condițiile în care pierde garanțiile securității militare (nucleare) americane și cele ale securității energetice ruse.

Riscul sistemic: Dependența economică limitează libertatea de acțiune politică a UE. Orice tentativă europeană de a implementa măsuri de de-risking (reducerea riscurilor prin diversificarea partenerilor și ideologizarea raporturilor internaționale ale UE) lovește în interesele companiilor europene care depind de piața chineză. Adevăratul risc stă în defazarea modelului economic european dependent de performanța industrială germană, la rândul ei dependentă de exporturi pe o piață europeană cu actori naționali dezindustrializați și tot mai puțin solvabili; acest model este responsabil pentru stagnarea creșterii economice a UE și împingerea UE către dependența de relația cu China.

3. Autonomia strategică în raport cu actorii cvasi-globali și regionali

a) Relația cu Rusia: ruperea violentă de trecutul Ostpolitik

Starea actuală: Trecerea brutală de la un model de parteneriat bazat pe „pace prin comerț” (Wandel durch Handel) la o confruntare geopolitică deschisă, de lungă durată.

Impactul asupra autonomiei UE: Rusia a exploatat dependența energetică a Europei ca pe o armă geopolitică directă. Decuplarea forțată a UE de gazul și petrolul rusesc a salvat autonomia politică a Uniunii, dar a generat costuri economice structurale uriașe care penalizează competitivitatea industrială globală a UE. Or, autonomia politică fără putere economică este fictivă. Aceasta împinge spre absolutizarea puterii militare (cu toate riscurile externe și dezavantaje interne aferente), dar UE nici de o atare putere nu dispune și nici nu se poate spera că va dispune în următoarele câteva decenii. După cum este previzibil că UE ca putere hard nu are capacitatea de a fi o putere globală, ci numai o putere de completare la remorca uneia sau alteia dintre puterile cu rol global.

Riscul sistemic: Opțiunea definirii Rusiei ca principal pericol la adresa securității UE, precum și aceea de a gestiona acest pericol prin confruntare, îngrădire și descurajare, în loc de stimulare a cooperării printr-un parteneriat pentru dezvoltare apt a scoate Rusia din paradigma unei puteri petrodependente, acționează ca un perturbator sistemic permanent la granițele UE alimentând războiul hibrid, dezinformarea, atacurile cibernetice și militarizarea migrației, și forțând UE să își consume resursele financiare și politice pe gestionarea crizelor imediate de securitate, în detrimentul dezvoltării tehnologice sau economice pe termen lung.

b) Relația cu Turcia neo-otomană: partenerul pragmatic al negocierilor incomode eterne

Starea actuală: Turcia sub doctrina neo-otomană își proiectează puterea în Mediterana de Est, Caucaz, Orientul Mijlociu și Africa de Nord, acționând adesea autonom de liniile NATO sau UE.

Impactul asupra autonomiei UE: Relația este pur tranzacțională și marcată de asimetria vulnerabilității migraționiste. UE a externalizat controlul fluxurilor de migranţi din Orientul Mijlociu către Ankara, devenind astfel dependentă de scutul securitar „otoman” împotriva „armei socio-culturale de distrugere în masă” a Orientului plural.

Riscul sistemic: Dependența UE de Turcia pentru securitatea frontierelor sale sudice oferă Ankarei un instrument de negociere geopolitică sub presiune permanentă. În plus, ambițiile maritime ale Turciei (conceptul Mavi Vatan / Patria Albastră) intră în conflict direct cu suveranitatea unor state membre UE (Grecia, Cipru), testând solidaritatea internă și capacitatea de descurajare a Uniunii în propria vecinătate directă. Prin refuzul integrării Turciei în UE, aceasta a optat pentru o identitate culturală și geostrategică de natură a o lăsa fără influență directă relevantă în lumea arabo-musulmană, ratându-și astfel capacitatea de a deveni o putere globală.

4. UE ca „jucător” sau ca „teren de joc”?

În contextul neorealismului structural, autonomia strategică a UE suferă de pe urma fragmentării sale interne și a incapacității sale de a realiza o reală solidaritate a intereselor naționale, ca fundament al unei democrații transnaționale pan-europene eficiente. În timp ce SUA, China, Rusia și Turcia pot lua decizii strategice rapide bazate pe interesul național și forță coercitivă, UE suferă de un deficit de valorificare a puterii sale din cauza procesului decizional bazat pe consens între statele membre cu culturi distincte și agende naționale contradictorii. Fără o consolidare internă profundă, UE riscă să devină mai degrabă un teren de competiție pentru ceilalți mari actori, decât un pol autonom de putere în noua ordine mondială fragmentată.

„SUVERANITATEA INDUSTRIALĂ ȘI TEHNOLOGICĂ”

Conceptele de „suveranitate industrială” și „suveranitate tehnologică” reprezintă pilonii economici ai autonomiei strategice a UE. Ele au apărut ca o reacție directă la vulnerabilitățile expuse de „interdependența armată” și au fost formalizate structural în orientările strategice europene, în special prin celebrul Raport Draghi privind competitivitatea europeană.

În esență, aceste concepte nu înseamnă izolare economică sau autarhie (producerea a tot în interior), și nici anihilarea suveranității statelor-națiune membre, ci reprezintă capacitatea UE de a alege liber, de a evita șantajul geopolitic și de a deține controlul asupra tehnologiilor și industriilor critice necesare supraviețuirii sale, respectiv a națiunilor europene.

1. „Suveranitatea Tehnologică”: controlul asupra viitorului digital

„Suveranitatea tehnologică” definește capacitatea unei societăți de a dezvolta, controla sau accesa tehnologii esențiale fără a depinde critic de un singur furnizor extern.

Diagnosticul dur al UE: Europa se confruntă cu o asimetrie masivă. Deși excelează la capitolul reglementare (ex. GDPR, AI Act), UE depinde în proporție de peste 80% de furnizori non-UE (în principal din SUA și China) pentru produse digitale, servicii cloud, infrastructură și proprietate intelectuală.

Sectoarele critice:

Semiconductorii (Cipuri): Creierul oricărei tehnologii moderne. Prin inițiative precum European Chips Act, UE încearcă să își dubleze cota de piață globală până la 2030 pentru a nu fi paralizată în cazul unui conflict în Strâmtoarea Taiwan.

Inteligența Artificială (IA) și Cloud: Raportul Draghi avertizează că Europa riscă să piardă definitiv trenul productivității dacă nu își dezvoltă rapid o infrastructură proprie de calcul suverană, reducând dependența de giganții americani (Microsoft, AWS, Google).

Obiectivul strategic: Menținerea libertății de decizie. În viziunea Comisiei Europene, suveranitatea înseamnă că poți schimba furnizorii de tehnologie fără costuri catastrofale și că activele europene strategice rămân sub jurisdicție europeană.

2. „Suveranitatea Industrială”: securizarea lanțurilor producției reale de valoare

„Suveranitatea industrială” se referă la capacitatea de a menține pe teritoriul european capacități de producție manufacturieră în sectoare-cheie, garantând aprovizionarea în perioade de criză geopolitică.

Capcana tranziției verzi: UE s-a angajat într-o decarbonizare ambițioasă (Green Deal), dar a realizat că trece de la o dependență (de gazul rusesc) la o nouă dependență tehnologico-industrială (de China). China controlează peste 80% din lanțul global de producție pentru panouri solare, magneți permanenți și rafinarea litiului pentru baterii electrice. Este oare UE condamnată să fie mereu dependentă strategic de cineva?

Pilonii de acțiune (Net-Zero Industry Act & Critical Raw Materials Act): UE forțează relocalizarea fabricilor de tehnologii curate (clean-tech) în Europa și diversificarea surselor de materii prime critice. Scopul este ca cel puțin 40% din tehnologiile verzi necesare UE să fie produse intern. Ambiții similare au fost formulate în trecut. Nici una nu s-a împlinit. Oare de ce?

Industria de Apărare: Fragmentarea istorică a pieței de armament din UE reprezintă o vulnerabilitate sistemică uriașă. „Suveranitatea industrială” înseamnă aici standardizarea producției de muniție și armament la nivel european, pentru ca armatele membrilor UE să poată opera integrat, fără a depinde exclusiv de lanțurile logistice din SUA. Abia atunci securitatea militară a UE nu va mai fi dependentă de SUA. Ea va intra atunci, însă, în concurență cu SUA. De aceea, sfidarea este ca independența UE față de armele americane să nu conducă la concurența cu armele americane; ceea ce înseamnă reinventarea conexiunii strategice transatlantice. O altă sfidare constă în echilibrarea corectă între costurile necesare pentru consolidarea puterii militare europene și costurile necesare pentru dezvoltarea economică și realizarea coeziunii sociale în UE.

3. Doctrina economică: „Autonomie Strategică Deschisă” (Open Strategic Autonomy)

Pentru a nu cădea în protecționism pur (care ar distruge economia europeană bazată pe exporturi), este necesar de urmat o doctrină a Autonomiei Strategice Deschise. Aceasta se bazează pe trei linii de acțiune corect identificate, dar care, în accepțiunea birocratică a actualei Comisii europene arată după cum urmează:

• „De-risking” (reducerea riscurilor), nu „Decoupling” (decuplare): UE nu își închide granițele pentru comerțul cu China sau SUA, ci își diversifică furnizorii pentru a-și reduce dependența și a evita posibile șantaje externe. Ideologizarea conceptului a condus, însă, nu la diversificarea surselor de aprovizionare, ci la autoizolare în raport cu piața chineză, cu consecința creșterii dependenței de piața americană, mult mai puțin ofertantă. Realismul „autonomiei strategice deschise” alunecă astfel în absurdul unei „autonomii strategice închise” care conduce UE spre pauperizare și crize interne.

• Mecanisme defensive de piață: introducerea de taxe vamale pentru a contracara subvențiile oferite de Beijing agenților economici chinezi (ex. taxele pe mașinile electrice chinezești) și implementarea mecanismelor de screening pentru investițiile străine în infrastructura critică europeană, ceea ce a condus la un adevărat „complot” între birocrația bruxelleză și producătorii europeni necompetitivi pe piața globală împotriva consumatorului european. Barierele tarifare au descurajat inițiativa agenților economici europeni pentru a-și spori competitivitatea, în loc să stimuleze inventivitatea și creșterea productivității. O atare defensivă tactică ar trebui înlocuită de o defensivă strategică realizată prin politici suverane care, fără a falsifica relațiile de piață, să ofere stimuli agenților economici europeni, determinând astfel coerența și coeziunea economiei UE, cu consecința dublă a creșterii competitivității mărfurilor europene pe piața globală și a dobândirii unei puteri economice europene care să poată susține puterea politică europeană integrată în ordinea globală. În acest sens, UE nu trebuie să combată capitalismul de stat chinez, ci să se inspire de practicile lui, nu înlocuind, ci altoind vechile doctrine economice euro-atlantice neoliberale. Numai dacă politicile macro-economice europene vor deveni competitive cu cele asiatice (chineze, și nu numai), competitivitatea agenților economici europeni în raporturile cu cei extracomunitari va crește în termeni reali.

• Investiții masive („Busola competitivității”): mobilizarea de fonduri masive, publice și private, pentru inovare, stocarea energiei și rețele digitale, precum și, în general, pentru dezvoltarea infrastructurilor critice paneuropene. Pentru ca o astfel de abordare să devină actuală este necesară mobilizarea unor fonduri bănești la nivelul Uniunii care să finanțeze programe și proiecte comunitare inițiate prin consens, dar gestionate instituțiile comunitare, libere de orice condiții prealabile puse statelor membre; condiții adesea folosite pentru a discrimina membrii cu putere politică și economică redusă, în favoarea marilor protagoniști europeni formând nucleul politic dur al profitorilor federați. Aceasta mai înseamnă, și transferul resurselor financiare europene de la capitolul de cheltuieli destinate războaielor cu state terțe sau implicării în războaiele dintre state terțe, la capitolul investiții paneuropene. Dacă, dezvoltarea industriei europene de armament ar deveni o locomotivă a creșterii economice la nivelul UE, faptul trebuie gestionat cu imensă grijă astfel încât să nu se ajungă, similar cu cele petrecute în SUA, la apariția unui „complex militar-industrial european”, care să ia ostatec geopolitica UE, transformând-o pe aceasta din putere soft (pacifică) în putere hard (războinică), să blocheze evoluția ramurilor economice civile și să submineze „Europa socială”, respectiv politicile vizând ocrotirea socială și creșterea calității vieții cetățenilor europeni.

4. De la „reglementarea imperială” la „autoritate industrială”

Sintetizând perspectiva neorealistă discutată anterior, „suveranitatea industrială și tehnologică” transformă modul în care UE își concepe puterea. Realitatea și necesitatea obligă UE să înțeleagă că standardele juridice – mai ales cum sunt concepute și aplicate birocratic – nu mai sunt suficiente dacă nu ești proprietarul tehnologiei. Fără fabrici de microcipuri, fără capacități de procesare a pământurilor rare și fără o industrie de apărare integrată, UE ar rămâne doar o piață de consum captivă, prinsă la mijloc în războiul economic global dintre SUA și China.

OBSTACOLELE POLITICE ȘI FINANCIARE

Obstacolele în calea „suveranității industriale și tehnologice” a UE sunt profunde și decurg direct din natura sa hibridă: o uniune de state suverane care încearcă să acționeze ca un bloc unitar, dar fără a avea un buget centralizat sau o cultură politică omogenă. Ele pot fi împărțite în două categorii majore interconectate.

1. Obstacolele financiare: fragmentarea și criza de capital

Pentru ca UE să își atingă „suveranitatea tehnologică și industrială”, Raportul Draghi a estimat o necesitate uriașă de investiții: minimum 750-800 de miliarde de euro anual, adică aproximativ 4-5% din PIB-ul UE (un efort dublu față de Planul Marshall postbelic). Mobilizarea acestor bani se lovește de ziduri financiare rigide:

Refuzul datoriei comune („Frugalii” vs. Sudul/Estul): Cea mai eficientă metodă de finanțare ar fi emiterea de obligațiuni comune la nivelul UE (pe modelul fondului post-pandemie Next Generation EU). Statele din nordul Europei (Germania, Olanda, Finlanda), cunoscute istoric ca „frugale”, resping categoric această idee în Parlamentul European și în Consiliu, temându-se că vor subvenționa deficitele altor state. „Egoismul național” nu trebuie confundat cu patriotismul sau cu național-conservatorismul.

Capcana ajutoarelor de stat (Fragmentarea Pieței Unice): În lipsa unui fond masiv centralizat al UE, Comisia Europeană a relaxat regulile privind ajutoarele de stat. Acest lucru a creat o asimetrie gravă: Germania și Franța au pompat sute de miliarde în propriile industrii, în timp ce statele mai mici sau mai puțin dezvoltate nu își permit acest lucru. Rezultatul este fragmentarea Pieței Unice și adâncirea faliilor economice interne. Triplul obiectiv al coeziunii economice, sociale și teritoriale, care, în cea mai mare măsură, legitimează existența UE, este astfel compromis.

Absența unei Uniuni a piețelor de capital (CMU): Spre deosebire de SUA, unde societățile comerciale care se constituie cu scopul de a realiza progres tehnologic obțin finanțări de miliarde de dolari de la fondurile private de investiții cu grad sporit de risc (venture capital), în Europa finanțarea este fragmentată pe 27 de piețe naționale și depinde în proporție de 80% de credite bancare tradiționale. Din acest motiv, societățile comerciale europene cu capacități inovative (ex: în domeniul IA sau biotehnologiei) migrează masiv spre SUA pentru a se finanța.

2. Obstacolele politice: suveranisme, veto și viziuni divergente

Dacă aspectul financiar ține de resurse, cel politic ține de voință și de arhitectura decizională a UE, concepută pentru timp de pace și cooperare, nu pentru competiție geopolitică dură:

Regula unanimității și dreptul de veto: i. În domenii cheie (precum securitatea și fiscalitatea), esențiale pentru un răspuns rapid în competiția cu principalii actori globali (precum SUA, China sau Rusia), deciziile necesită votul unanim al celor 27 de state. Acest mecanism paralizează capacitatea de reacție rapidă a UE. ii. De multe ori, dreptul de veto este folosit ca instrument de șantaj, unele state membre urmărind ca în schimbul renunțării la opoziția lor cu privire la decizii care necesită unanimitatea, să obțină decizii avantajoase având cu totul alt obiect decât cel aflat în discuție. iii. Alteori, statele care își exercită dreptul de veto devin ele obiect al șantajului, exercițiul altor drepturi fiindu-le îngreunat sau obținerea unor decizii favorabile referitoare la alte teme fiindu-le obstrucționată, pentru a renunța la opoziția lor prin veto. iv. În toate cazurile, dreptul de veto poate bloca o decizie eventual greșită sau neconformă cu interesele comune ale membrilor UE, dar exercitarea acestui drept nu rezolvă nici o problemă.

Interese naționale divergente în relația cu marii actori: Statele membre nu au aceeași definiție a amenințării geopolitice sau a necesității geoeconomice:

În relația cu China: i. Germania și Franța (care au interese comerciale majore și fabrici auto în China) au fost extrem de prudente cu privire la taxele vamale sau decuplarea tehnologică, opunându-se, în același timp, din rațiuni ținând de concurența cu națiunile membre central și est europene, ca acestea să dezvolte cooperarea economică cu China. ii. În același în timp multe state din Europa Centrală și de Est, având acorduri strategice aprofundate cu SUA, adoptă adesea o linie mai dură față de China, aliniată cu interesele americane, pe când alte state central și est europene promovează parteneriate economice și comerciale cu China, prin care caută, printre altele, să compenseze și lipsa de solidaritate și efectele egoismelor naționale ale membrilor vest-europeni ai UE.

În relația cu industria de apărare: Franța insistă pe conceptul de „cumpără european” (Buy European) pentru a-și favoriza propria industrie de armament, în timp ce Germania (învinsă în cel de al Doilea Război Mondial și, prin efectul înfrângerii rămasă în urmă sub aspectul puterii militare) și alte state, sub pretextul nevoii de a contracara o presupusă amenințare iminentă a Rusiei, preferă adesea să cumpere rapid sisteme gata dezvoltate din SUA sau Israel, în scopul reînarmării, recuperând astfel rămânerea în urmă pe terenul forței armate atât în raport cu aliații, cât și cu rivalii strategici actuali.

Rezistența la reglementare și birocrația internă: UE suferă de o contradicție structurală. Pe de o parte dorește inovație tehnologică, pe de altă parte este un „imperiu al reglementării”. Legislația ultra-restrictivă privind Inteligența Artificială (AI Act) sau protecția datelor (GDPR), deși salubră pentru drepturile cetățenilor, creează bariere birocratice masive pentru companiile europene, sufocând competitivitatea industrială în fața giganților din SUA și China, care operează în medii mult mai relaxate.

3. Dilema suveranității naționale vs. suveranitatea europeană

Pentru ca UE să obțină avantajele „suveranității tehnologice și industriale” în raport mai ales cu SUA și China, dar și cu Rusia, India, sau cu participanții BRICS, Mercosur sau cei neeuropeni ai G7, punându-se totodată în situația de a participa cu succes în concursul geopolitic și geoeconomic global, statele membre ar trebui să delege (nu să cedeze) anumite atribute ale suveranității lor naționale instituțiilor europene, care să le exercite în scopul administrării intereselor lor comune, acceptând, pe cale de consecință, decizii prin vot majoritar (nu prin unanimitate) – după caz, simplu, absolut, calificat sau supercalificat –, precum și bugete europene / transnaționale centralizate. Această formulă este permisă de dualismul personalității juridice de drept internațional a UE și a statelor membre.

„Suveranitatea UE” ar putea astfel coexista cu suveranitatea neștirbită a statelor-națiune membre, într-un cadru federal sui-generis bazat pe solidaritatea intereselor comune și dotat cu mecanisme privind exercițiul puterii și corectarea acestuia, atât la nivel comunitar (prin echilibrul și controlul reciproc al instituțiilor europene) cât și la nivel național (prin răspunderea instituțiilor europene față de națiunile membre și reprezentarea intereselor europene ale acestora în Consiliul UE).

O asemenea evoluție sistemică a UE este blocată: i. pe de o parte, de acțiunea birocrației europene (transformată, adesea cu complicitatea sau din impulsul națiunilor membre cu tradiții imperiale, în oligarhie supranațională) constând în transformarea statutului său de administrator-delegat al intereselor comune naționale, în cel de beneficiar al cedărilor de suveranitate națională, abilitat cu puterea absolută de a servi interese supranaționale, așa zis europene, cu un titular anonim: ii. pe de altă parte, de acțiunea suveranismului, adesea cu caracter național-populist, care „europenizează” toate eșecurile politicilor naționale, trecându-le în contul UE, și „naționalizează” succesele UE, trecându-le în contul politicilor naționale, în timp ce măresc pretențiile față de UE, simultan cu micșorarea resurselor puse la dispoziția UE.

CINE AMENINȚĂ UE ȘI PE CINE AMENINȚĂ UE?

1. Echilibrul strategic global

Scena mondială a devenit un spațiu multipolar dur, guvernat de competiția de sumă nulă dominată de tranzacțiile, adesea așezate sub semnul unui oportunism politic fără principii, dintre marii poli de putere: Statele Unite, China și Federația Rusă, alături de puteri regionale emergente. În această nouă paradigmă a sferelor de influență, vulnerabilitatea strategică a UE nu derivă din acțiunile unuia sau altuia dintre acești competitori globali, ci din lipsa unui instrumentar propriu și a unui model specific

UE trebuie să refuze o planificare politică europeană bazată pe obsesia „pericolului rus” sau pe frici colective alimentate ideologic. O acțiune externă matură recunoaște că amenințările la adresa suveranității noastre sunt diverse: de la riscurile unei decuplări logistice sau economice americane, până la capcana dependenței tehnologice totale de China și presiunile hibride sau de securitate din Vecinătatea Estică și Marea Neagră în condițiile escaladării rivalității strategice cu aceasta.

O conviețuire pașnică, stabilă și reciproc avantajoasă cu toți actorii globali și regionali – inclusiv cu Federația Rusă – reprezintă un obiectiv rațional pe termen lung, care ar trebui să fie în egală măsură obiectivul statelor membre și obiectivul UE.

Realismul politic ne învață că o mare putere respectă doar echilibrul de forță și predictibilitatea structurală. UE trebuie să permită membrilor săi să dialogheze și să coopereze cu restul lumii de pe poziții de egalitate și demnitate, nu de pe poziții de slăbiciune economică sau vasalitate politică. Pacea durabilă se obține prin transformarea rezilienței naționale și europene într-un scut care descurajează din start orice tentativă de coerciție externă. De aceea este necesară, pe lângă Europa-piață, o Europă-putere; adică o Europă politică puternică, cu o singură viteză, iar nu cu mai multe, în care să avem o Românie puternică, la paritate cu membri deopotrivă puternici.

2. „Sferă de securitate” versus „Sferă de influență” în Secolul XXI

În analiza realismului structural, definirea obiectivelor geopolitice ale Federației Ruse post-sovietice – declarată în documentele oficiale ale actualei UE, drept principala, dacă nu chiar singura amenințare la adresa securității Europei – necesită o distincție conceptuală clară între sfera de influență (un model imperial agresiv și expansionist, de control administrativ și ideologic total, similar, spre exemplu, celor adoptate de URSS și SUA în timpul Războiului rece) și sfera de securitate (un obiectiv non-imperial defensiv, axat pe crearea unei vecinătăți neutre care nu acceptă nici prezența unor forțe rivale terțe pe teritoriul său, nici folosirea teritoriul său pentru îngrădirea sau agresarea vecinilor săi).

a) Logica și anatomia „sferei de securitate”

O mare putere aflată în declin demografic și economic relativ, dar care deține un arsenal nuclear masiv, nu mai posedă resursele sau interesul strategic de a anexa și administra teritorii vaste. Din această perspectivă, acțiunile Rusiei pot fi evaluate prin prisma realismului defensiv: dorința de a stabili o sferă de securitate caracterizată prin absența oricărei concentrări de puteri rivale în vecinătatea sa apropiată și obținerea unui statut recunoscut de mare putere în arhitectura globală multipolară.

b) Paradoxul implementării și dilema suveranității

Problema sistemică a acestui concept nu rezidă în legitimitatea abstractă a dorinței de securitate a Rusiei, ci în modul său de implementare practică. În viziunea marilor puteri continentale, o „zonă tampon neutră” implică adesea o limitare forțată a suveranității statelor medii și mici din acea zonă (ex: interdicția de a adera la alianțe economice precum UE sau politico-militare precum NATO). Astfel, ceea ce pentru o mare putere reprezintă o „sferă legitimă de securitate”, pentru statele din proximitate devine, inevitabil, o „sferă de influență de facto”, marcată de un drept de veto extern asupra politicii lor naționale.

c) Pragmatismului compromisului vigilent

Realitatea demografică, geografică și geostrategică îi oferă UE doar posibilitatea de a opta între statutul „puterii pașnice” (soft power) autonome cu perspectiva obținerii unui rol la scară globală, fie pe cel de complement periferic militarizat al unei „forțe războinice” (hard power) cu relevanță globală (SUA sau Rusia). În aceste condiții, interesele vitale ale statelor membre (inclusiv cele cu memorie, instincte și complexe de superioritate imperiale), vor obliga UE să admită că o conviețuire pașnică și reciproc avantajoasă cu Federația Rusă este nu doar posibilă, ci și necesară pentru stabilitatea pe termen lung a continentului european.

În acest sens, trecerea de la defensiva anti-rusă la un dialog constructiv și empatic trebuie ghidată de două reguli ale realismului politic:

Egalitatea suverană și indivizibilitatea securității: Recunoașterea reciprocă a locului legitim al Rusiei și respectiv UE la masa marilor puteri globale, trebuie să coincidă cu asumarea caracterului indivizibil al securității ca fundament al oricărei decizii suverane a statelor dintr-o anumită regiune cu privire la stabilirea propriilor aranjamente de securitate. Securitatea unei mari puteri nu poate fi construită prin insecuritatea vecinilor săi mai mici; și invers, securitatea puterilor mai mici nu poate fi dobândită prin alianțe având un mod specific de operare care să amenințe securitatea unei mari puteri vecine. Membrii UE, separat și împreună, ca și națiunile din vecinătatea comună a Rusiei și UE, trebuie să rămână libere a-și stabili formele adecvate pentru securitatea și stabilitatea lor, neutralitatea în sens clasic nefiind indispensabilă în acest sens, dar coexistența internațională a alianțelor adverse, specifică politicii sferelor de influență și ale unei securități colective fragmentate, cerându-se a fi înlocuită cu forme de co-guvernare transnațională (globală), ca expresie a unei post-suveranități funcționale, specifică politicii sferelor de securitate.

Echilibrul dinamic al puterilor ca garanție a păcii: Un parteneriat realist stabil nu se poate negocia de pe poziții de slăbiciune, dar nici nu poate dura în condițiile disparității de putere a partenerilor. Consolidarea capacităților defensive ale membrilor UE (cu precădere a celor de pe „flancul estic” situați în vecinătatea imediată sau apropiată a unei mari puteri – Rusia), nu este un act de ostilitate ideologică, ci precondiția structurală a dialogului, ca și aceea a durabilității acordurilor negociate. Marile puteri respectă doar partenerii capabili să li se opună eficient; prin urmare, o UE puternică (în principal economic și în subsidiar, militar), în cadrul căreia statele membre se bucură de o reziliență paritară, în condiții de coeziune economică, socială și teritorială, constituie garanția care poate transforma un compromis diplomatic într-un acord de pace durabil, de la egal la egal. Problema se pune similar și în raporturile UE cu alte puteri regionale sau globale situate la o distanță geografică mai mare.

ROMÂNIA ÎN OCHIUL CICLONULUI CRIZEI EUROPENE

România resimte direct faliile create de obstacolele politice, economice și financiare ale UE. Fiind o economie emergentă situată la frontiera externă a Uniunii, țara noastră se confruntă cu riscul de a rămâne la periferia economică și tehnologică a blocului comunitar.

Consecințele concrete asupra României se manifestă pe trei paliere majore.

1. Palierul financiar: decalajul ajutoarelor de stat și deficitul de capital

Relaxarea regulilor europene privind ajutoarele de stat reprezintă cel mai mare risc economic pe termen scurt pentru România.

Asimetria subvențiilor (canibalizarea pieței unice): Deoarece UE nu a creat un fond centralizat masiv, statele bogate (Germania, Franța) își subvenționează masiv propriile industrii. România nu dispune de spațiul fiscal necesar pentru a oferi miliarde de euro subvenții companiilor locale. Acest lucru pune fabricile din România într-un dezavantaj competitiv uriaș în interiorul pieței unice.

Absența pieței de capital: Noile investiții românești în domeniile tehnologiei de vârf și IMM-urile suferă din cauza lipsei de finanțare prin capital de risc (venture capital). Bursa de Valori București nu poate compensa această lipsă, iar fragmentarea pieței de capital europene face ca inovația românească să migreze rapid spre SUA sau spre centrele de iradiere și conectare (hub-uri) din vestul Europei, pentru a supraviețui.

Dependența de fondurile tradiționale (amânarea coeziunii și aberația PNNR): În timp ce UE discută despre investiții în inteligență artificială și semiconductori de ultimă generație, România este încă blocată în faza de absorbție a fondurilor pentru infrastructură de bază (autostrăzi, rețele de apă, digitalizarea administrației publice).

2. Palierul industrial: riscul de a rămâne o „fabrică cu valoare adăugată mică”, o economie de sucursale a capitalurilor străine și un exportator de materii prime

Poziția României în lanțurile de valoare globale este profund afectată de tranziția verde și digitală a UE.

Vulnerabilitatea sectorului auto: Industria auto (Dacia-Renault, Ford și rețeaua uriașă de producători de componente) reprezintă coloana vertebrală a exporturilor românești. Presiunea UE de a trece rapid la vehicule electrice, combinată cu competiția agresivă a mașinilor ieftine din China, lovește direct în fabricile din țară. Dacă aceste fabrici nu sunt retehnologizate rapid, România riscă pierderi masive de locuri de muncă.

Tranziția energetică dureroasă: Ca stat cu resurse fosile (gaz, cărbune), România resimte acut costurile sociale și economice ale decarbonizării accelerate impuse de Bruxelles. Deși deține rezerve de gaz în Marea Neagră (proiectul Neptun Deep), regulile stricte ale UE privind investițiile verzi limitează utilizarea pe termen lung a acestui avantaj strategic ca motor industrial.

3. Palierul politic și de securitate: Poziția geopolitică și securitatea frontierelor

Poziția politică a României este definită de statutul său de stat de frontieră NATO și UE.

Alinierea totală cu SUA vs. ambițiile de autonomie ale UE: Pentru România, securitatea națională depinde critic de umbrela militară a SUA, cu atât mai mult cu cât, aliniindu-se servil la agenda neoconservatoare a Occidentului colectiv euro-atlantic, a intrat într-un conflict artificial, dar care riscă să devină cronic, cu marea putere cea mai apropiată de granițele sale, Rusia. Din acest motiv, dar și ca urmare a experiențelor sale negative din trecutul său istoric în relația cu Rusia, Bucureștiul privește cu prudență conceptele franceze de „autonomie strategică” care ar putea sugera o decuplare de Washington. România preferă achizițiile rapide de tehnică militară din SUA (sisteme Patriot, avioane F-35 etc.) în detrimentul proiectelor europene de apărare comune, care necesită un timp lung de dezvoltare. Din păcate, în acest context, nici România nu concepe nici UE nu sprijină reabilitarea și dezvoltarea industriei militare românești.

Vulnerabilitatea la tranzacționismul Turciei: Ca stat riveran la Marea Neagră, România depinde de stabilitatea cooperării cu Turcia pentru securitatea maritimă și controlul fluxurilor migraționiste. Politica neo-otomană pragmatică a Ankarei lipsită de constrângeri principiale, cu orientări multivectoriale și cu asocieri având geometrie variabilă, obligă Bucureștiul la un joc diplomatic prudent, fiind prins între solidaritatea europeană și necesitatea unui dialog funcțional direct cu președintele Erdoğan. În acest context, tensiunile în relația Turciei cu UE afectează în mod special România, impunând, din punctul de vedere românesc, o revizuire a modului în care UE își definește și promovează acțiunea externă.

Victimă a regulii unanimității (Schengen): Deși nu ține direct de industria de vârf, blocada politică îndelungată pe care mai întâi Austria, iar apoi Olanda și ocazional Finlanda au menținut-o asupra aderării depline a României la spațiul Schengen (pe motive de migrație) reprezintă exemplul perfect de disfuncționalitate sistemică a UE. Această barieră politică a adus pierderi economice directe industriei și transportatorilor români, afectând integrarea logistică europeană a țării. Pe de altă parte, deși deciziile de politică externă comună europeană se iau cu unanimitate, în condițiile raporturilor de putere reală din interiorul UE, România nu și-a putut exprima în mod eficient și în conformitate cu interesele sale vitale, opoziția referitoare la alimentarea și prelungirea războiului cu Rusia, din Ucraina, război care i-a adus mari prejudicii.

Poziția strategică a României în dezbaterea europeană

În mod tradițional, România susține o Europă mai integrată, mai coezivă și refuză conceptul unei Europe „cu mai multe viteze”, care ar oficializa statutul său periferic. De asemenea, România sprijină ideea emiterii de datorie comună europeană (propusă în Raportul Draghi) deoarece aceasta ar oferi fonduri centralizate din care ar putea beneficia și economia românească, corectând asimetria creată de ajutoarele de stat naționale.

Inclusiv în lumina acestor opțiuni, România va trebui să își conceapă poziția față de reformele interne ale UE. De conținutul respectivelor reforme depind inclusiv natura și conținutul reformelor interne românești, după cum și invers, de conținutul reformelor interne din România depinde și poziția României față de reformarea UE.

UE ÎNTRE EXIT ȘI REFONDARE; NEVOIA UNUI PROIECT ROMÂNESC

În România ia avânt curentul anti UE și pro Roexit. Acesta este alimentat de extrema opusă a obedienței totale față de UE cu abandonarea suveranității naționale în favoarea suveranității transnaționale europene. În timp ce costurile integrării în UE, mai ales pe timp de criză sistemică, se resimt zilnic, nimeni nu calculează și nu compară cu costurile părăsirii UE. Între aceste două extreme, cea de a treia cale este refondarea UE - nici actuala UE nici fără UE. Cum putem descrie această situație și cum putem susține ideea refondării?

Această dinamică complexă din spațiul public românesc poate fi descrisă teoretic drept o polarizare suveranistă asimetrică, o manifestare clasică a modului în care o criză sistemică globală fracturează societățile naționale. Situația reflectă un blocaj conceptual între un euro-conformism pasiv (obediența totală) și un populism disruptiv (Roexit), ambele ignorând analiza pragmatică a costurilor și oportunităților.

1. Descrierea peisajului politic: capcana celor două extreme

Pentru a înțelege de ce a treia cale este marginalizată, trebuie analizată anatomia celor două discursuri dominante:

Extrema euro-regresivă (Roexit): Se hrănește din frustrările reale și justificate ale cetățenilor (prețurile la energie, declinul industrial, blocajul Schengen, standardele duble). Soluția propusă – ieșirea din UE – este însă o iluzie autarhică. Promotorii săi ascund „costul excluderii”, care pentru o economie profund integrată logistic și comercial ca a României ar însemna colapsul exporturilor, devalorizarea monedei și izolarea geopolitică completă.

Extrema euro-conformistă (obediența totală): Abordează integrarea europeană nu ca pe un proces de negociere dură a interesului național, ci ca pe o dogmă administrativă. Prin refuzul de a chestiona critic deciziile Bruxelles-ului (cum ar fi ritmul nerealist al unor politici verzi), această tabără validează involuntar narațiunea status-quo-ului administrativ și alienează electoratul, oferind muniție politică populiștilor.

2. Fundamentarea celei de-a treia căi: refondarea UE (Reforming from within)

Ideea refondării UE se bazează pe premisa că Uniunea este un proiect geopolitic vital, dar modelul său actual de guvernanță este învechit. Pentru România, a susține refondarea înseamnă trecerea de la statutul de consumator pasiv de norme la cel de co-autor al noii arhitecturi europene.

Argumentele centrale pentru susținerea acestei căi pot fi structurate pe trei piloni:

a) Principiul subsidiarității reale (nici centralism birocratic, nici izolare internațională)

Refondarea trebuie să reînvie textul Tratatelor UE privind subsidiaritatea: deciziile se iau la nivelul cel mai apropiat de cetățean.

UE trebuie să fie „federală în chestiunile strategice care depășesc puterile naționale și națională în cele tactice care afectează nemijlocit viața cetățeanului”. Bruxelles-ul ar trebui să se concentreze exclusiv pe geopolitică, apărare comună, securizarea frontierelor și marile proiecte având ca obiect securitatea energetică, infrastructurile critice, precum și „suveranitatea tehnologică și industrială”. În schimb, politicile sociale, culturale, educaționale și detaliile micro-economice trebuie lăsate în răspunderea suveranității depline a statelor membre, instituțiile europene intervenind, după caz, pentru armonizarea lor.

b) Democratizarea deciziei și eliminarea asimetriilor din „piața unică”

Actuala structură penalizează periferia prin decizii luate în nucleul dur (Axa Paris-Berlin) și aplicate mecanic în rest.

Refondarea înseamnă rescrierea regulilor economice pentru a opri fragmentarea pieței unice prin ajutoarele de stat naționale. O Uniune refondată trebuie să garanteze mecanisme de finanțare comune (fonduri europene de investiții suverane) pentru ca state precum România să poată țină pasul cu tranziția industrială, eliminând riscul unei Europe cu două viteze.

c) „Suveranitatea europeană” ca multiplicator, nu ca anulator al „suveranității naționale”

Într-o lume a marilor imperii (SUA, China), niciun stat european, nici chiar Germania, nu își mai poate proteja suveranitatea de unul singur.

Suveranitatea transnațională (nu supranațională), respectiv suveranitatea conjunctă (nu partajată) nu trebuie să absoarbă identitatea națională, ci să acționeze ca un scut al acesteia. UE este un „multiplicator de putere”. România își poate exercita suveranitatea reală (economică, militară, tehnologică) doar dacă face parte dintr-un bloc continental puternic care poate negocia de la egal la egal cu Washingtonul sau Beijingul sau Moscova. În afara UE, independența României ar fi pur formală, devenind imediat o monedă de schimb geopolitică între marile puteri regionale.

3. Cum se poate promova acest discurs în România?

Pentru a scoate dezbaterea din logica binară („sclav la Bruxelles” vs. „izolat și sărac”), discursul refondării are nevoie de o abordare pragmatică, bazată pe cifre și realism politic:

Calculul cinstit al costurilor: Trebuie finanțate studii de impact independente care să arate clar ce ar însemna Roexit în termeni de taxe vamale pentru mărfurile românești, pierderea locurilor de muncă din industria auto și costurile creditării externe fără garanția UE.

Patriotismul european pro-activ: Promovarea ideii că a critica birocrația de la Bruxelles este un act profund pro-european. Adevărații europenii nu sunt cei care tac și execută, ci cei care propun alternative (așa cum fac Franța sau Polonia când își apără interesele agricole sau industriale).

Agenda de securitate: În contextul blocajului strategic global și al crizei de securitate generale aferente trecerii de la ordinea euro-atlantică la o ordine post-americană de inspirație asiatică (în primul rând chineză), refondarea UE prin pilonul de securitate și apărare, complementară NATO, oferă României o dublă asigurare structurală pe care nicio formă de neutralitate sau izolaționism suveranist nu o poate egala.

MODELE ALTERNATIVE ALE REFONDĂRII UE SAU ALE TRANSFORMĂRII UE DIN INTERIOR

În dezbaterea privind viitorul Europei, mai multe state și grupuri politice au articulat viziuni structurate care refuză atât federalismul centralizat (obediența totală), cât și părăsirea Uniunii (modelul Brexit). Aceste modele de refondare din interior încearcă să redeseneze echilibrul dintre Bruxelles și capitalele naționale, oferind repere conceptuale utile și pentru România. Fără a le epuiza,, prezentăm câteva dintre ele în cele ce urmează.

1. Modelul polonez: „Europa națiunilor suverane” (Europe of Sovereign Nations)

Polonia (în special prin linia strategică consolidată în ultimul deceniu) reprezintă cel mai articulat model de rezistență constructivă din Europa Centrală și de Est.

Ideea centrală: UE ca o asociație economică și geopolitică de state suverane, nu ca un super-stat federal. Puterea de decizie trebuie să se întoarcă la parlamentele naționale, iar Comisia Europeană trebuie readusă la rolul său tehnic, de secretariat administrativ, nu de arbitru politic sau ideologic.

Pilonul de Securitate: Polonia demonstrează că poți fi critic la adresa politicilor verzi sau sociale ale Bruxelles-ului, rămânând în același timp cel mai ferm pilon militar euro-atlantic de pe Flancul Estic. Varșovia susține refondarea UE prin transformarea ei într-o putere industrială de apărare, strâns conectată cu NATO.

Pragmatism economic: Polonia folosește fondurile europene pentru a-și construi campioni industriali regionali capabili să concureze cu firmele germane sau franceze, refuzând politicile europene care îi penalizează competitivitatea (cum ar fi unele ținte de decarbonizare).

2. Modelul francez: „Europa suverană” (Viziunea Macron/post-Macron)

Deși adesea etichetat greșit ca federalism pur, modelul francez propune o refondare profundă bazată pe conceptul de suveranitate europeană proiectată în exterior.

Ideea centrală: În fața SUA și a Chinei, statele europene sunt prea mici pentru a-și apăra independența reală. Prin urmare, suveranitatea națională este protejată doar dacă este multiplicată printr-o suveranitate europeană colectivă în domenii strategice: apărare, tehnologie, energie și comerț.

Protecționism structural: Franța susține introducerea de bariere protecționiste la nivelul UE pentru a proteja piața internă (tarife pe mașinile electrice din China, taxe pe carbon la frontieră).

Reforma decizională: Pentru a evita paralizia provocată de dreptul de veto (cum este cazul Ungariei), modelul francez susține trecerea la votul cu majoritate calificată în politica externă, o propunere extrem de controversată, dar centrală în dezbaterea privind refondarea.

3. Modelul Nordic: „O Europă flexibilă și competitivă”

Statele din nordul Europei (Suedia, Danemarca, Olanda, Finlanda) oferă un model axat pe rigoare economică și flexibilitate politică.

Ideea centrală: UE trebuie să revină la esența sa: piața unică. Refondarea înseamnă debirocratizare masivă, digitalizare și tăierea reglementărilor absurde care sufocă inițiativele investiționale noi (critica adusă des AI Act sau GDPR).

Flexibilitate juridică (Opt-outs): Danemarca, de exemplu, a oferit un model de integrare selectivă, negociindu-și clauze de derogare (opt-outs) în domenii precum moneda euro sau politicile de azil și migrație. Acest model arată că o țară poate fi un membru prosper și loial al UE fără a adopta mecanic toate politicile transnaționale.

4. Modelul Italian: „Pragmatismul Suveranist” (Modelul Meloni)

Modelul implementat recent de Italia reprezintă o mutație majoră în tabăra conservatoare: trecerea de la retorica anti-UE la o strategie de influențare directă a deciziilor de la Bruxelles.

Ideea centrală: Schimbarea majorităților politice europene din interior. În loc să amenințe cu părăsirea UE, Italia își folosește greutatea politică pentru a reorienta prioritățile Comisiei Europene: oprirea migrației ilegale prin acorduri cu statele din Nordul Africii și încetinirea calendarului Green Deal pentru a proteja agricultura și industria auto domestică.

Lecția pentru periferie: Guvernul de la Roma a demonstrat că poți obține concesii majore de la Bruxelles (inclusiv fonduri uriașe din PNRR) dacă adopți o poziție de negociere dură, dar responsabilă și argumentată tehnic, abandonând discursul marginal de tip Roexit/Italexit.

5. Ce poate învăța România din aceste modele?

Pentru România, „a treia cale” a refondării se poate inspira din hibridizarea acestor modele:

De la polonezi: Să învețe să își apere ferm specificul economic și prioritățile de securitate națională, fără complexe de inferioritate periferică.

De la nordici: Să insiste pe flexibilitate structurală și derogări specifice atunci când politicile UE (cum ar fi standardele auto sau energetice) riscă să distrugă industrii locale întregi.

De la Italieni: Să înțeleagă că adevărata suveranitate în secolul XXI se câștigă participând activ la jocurile de putere din interiorul instituțiilor europene, nu izolându-se la marginea lor.

O EUROPĂ REFONDATĂ

1. A treia cale: o Românie suverană într-o Uniune puternică

România se află în fața unui moment de răscruce istorică. Ordinea globală pe care o cunoșteam s-a prăbușit, fiind înlocuită de o realitate brutală a sferelor de influență, a conflictelor deschise și a competiției economice agresive între mari aglomerări imperiale. În acest context de criză sistemică, Uniunea Europeană – proiectul în care ne-am pus speranțele de prosperitate și securitate, dar care a deviat de la promisiunile lui – suferă de o paralizie structurală.

În spațiul public românesc, această criză a dat naștere la două extreme la fel de periculoase:

Extrema obedienței oarbe, care acceptă abandonarea mecanică a suveranității naționale în favoarea unei birocrații transnaționale tot mai rupte de realitatea din teritoriu.

Extrema nihilismului izolaționist (Roexit), care promite o independență iluzorie, dar care în realitate ar arunca România în colaps economic, blocaj logistic și vulnerabilitate totală în fața revizionismului geopolitic din regiune.

Între resemnarea sclavului și furia sinucigașă a izolării, există a treia cale: Refondarea Uniunii Europene. România nu trebuie nici să execute orbește, nici să părăsească UE, ci să devină co-autor al reformării ei din interior. Adevăratul patriotism în secolul XXI nu înseamnă distrugerea alianțelor noastre, ci transformarea lor în instrumente mai drepte și mai eficiente pentru interesele noastre naționale.

2. Viziunea României pentru Noua Europă

O Uniune Europeană refondată redevină o  comunitate geopolitică și geoeconomică de state-națiune suverane și de cetățeni, organizată ca democrație transnațională și funcționând pe baze federale sui-generis. În acest sens pot fi luate în considerare cinci direcții fundamentale de reconstrucție:

1. Întoarcerea la subsidiaritate reală – decizie la firul ierbii și concentrare strategică („Decisivă în sfidările mari, rezervată în sfidările mici”): UE trebuie să se concentreze exclusiv pe geopolitică, marile proiecte de suveranitate tehnologică și infrastructurală, precum și securizarea frontierelor externe, creând astfel premise pentru realizarea coeziunii și coerenței sociale la nivel comunitar și al convergenței fiscale. Celelalte politici (ex. culturale, educațional etc.) rămân să aparțină exclusiv guvernelor și parlamentelor naționale. Nivelul deciziei să revină cât mai aproape de cetățeanul care suportă efectele deciziei. UE trebuie să înceteze să mai reglementeze aspectele micro-economice, culturale sau sociale ale vieții de zi cu zi a cetățenilor săi. Bruxelles-ul trebuie să facă doar ceea ce statele nu pot face singure: securizarea frontierelor externe, diplomație globală coordonată și gestionarea marilor rețele de infrastructură și energie.

2. Corectarea asimetriilor economice și salvarea pieței unice: Actualul model, în care statele bogate își subvenționează masiv propriile industrii sub paravanul relaxării regulilor comunitare, riscă să transforme periferia, inclusiv România, într-o piață de consum captivă și lipsită de capacități industriale proprii.

Finanțare comună, nu fragmentare: crearea de mecanisme de investiții suverane centralizate la nivel european. Acestea trebuie să finanțeze reindustrializarea, securitatea energetică și inovația tehnologică în mod echitabil, asigurând coeziunea reală și blocând apariția unei Europe cu mai multe viteze.

Pragmatism, nu dogmatism climatic: Tranziția ecologică nu poate fi făcută cu prețul distrugerii economiilor locale. Trebuie asigurată flexibilitatea structurală și derogări specifice (opt-outs) pentru statele care, precum România, au nevoie să își folosească resursele tranzitorii (cum este gazul din Marea Neagră) pentru a-și securiza independența industrială.

3. Europa-putere ca scut al suveranității naționale: Într-o lume dominată de giganți ca SUA și China, niciun stat european nu își poate proteja singur interesele economice și tehnologice. Suveranitatea transnațională europeană nu trebuie să șteargă identitatea națională, ci să o potențeze. UE trebuie să devină un spațiu „suveran” tehnologic și industrial – capabil să producă propriile cipuri, să își dezvolte propria inteligență artificială și să își stocheze propriile resurse critice – pentru a nu fi șantajabil pe scena globală.

4. O Europă a securității și egalității de statut: România nu mai poate accepta statutul de membru de rangul doi. Blocada politică îndelungată asupra drepturilor noastre legitime, precum integrarea deplină în Spațiul Schengen, demonstrează că mecanismele actuale de decizie sunt profund viciate de interese naționale egoiste mascate în pretexte comunitare.

O Uniune refondată trebuie să recunoască Flancul Estic ca axă centrală a securității continentale. Apărarea europeană comună trebuie dezvoltată ca un complement industrial și logistic robust pentru NATO, iar România trebuie să devină un hub central de producție militară și securitate în regiunea Mării Negre.

5. Solidaritatea europeană: Punerea în comun a unor resurse esențiale pentru susținerea intereselor strategice comune ale statelor membre ale UE trebuie să fie sursa coeziunii economice, sociale și teritoriale, precum și factor de descurajare prin dezvoltare economico-socială a războaielor interne ori a agresiunilor externe.

MERGÂND CONSECVENT PE DRUMUL EI, ROMÂNIA NU VA RĂMÂNE NICIODATĂ SINGURĂ

Pentru ca viziunea României privind refondarea UE să nu rămână un simplu deziderat, Bucureștiul trebuie să practice realism politic în negocieri. În arhitectura UE din anul 2026, nici o țară nu poate bloca sau reconfigura tratatele de una singură. România trebuie să își construiască alianțe tematice flexibile, activând diferite formate regionale în funcție de interesul specific.

O mare parte a aliaților naturali ai României pe marile blocuri de negociere arată astfel:

1. Axele de securitate și geopolitică (Flancul estic și Formatul București 9)

În privința subordonării apărării europene către NATO și a menținerii dreptului de veto în politica externă, România are cei mai solizi și loiali aliați în regiunea est-europeană.

Polonia și Statele Baltice (Estonia, Letonia Lituania): Împărtășesc exact aceeași viziune existențială: umbrela nucleară și militară a SUA (NATO) este de neînlocuit. Polonia, aflată într-un amplu proces de reînarmare, este liderul informal al acestei axe.

Finlanda și Suedia: Ca noi membre NATO, aceste state nordice sprijină o abordare pragmatică a apărării continentale, axată pe capabilități militare reale, nu pe proiecte federale abstracte.

Argumentul de negociere: Acest bloc reprezintă „conștiința de securitate” a UE. Împreună, aceste state pot bloca orice tentativă a Franței de a decupla militar Europa de Washington.

2. Axa suveranismului pragmatic și a politicilor de migrație (Grupul de la Vișegrad și Italia)

Pentru dreptul exclusiv de control asupra frontierelor și protejarea suveranității culturale/educaționale, România găsește sprijin în Europa Centrală și de Sud.

Italia (sub guvernarea Meloni/Dreapta conservatoare): Roma a devenit un pivot central al pragmatismului european. Italia dorește o Europă dură cu migrația ilegală și o încetinire a agendei ideologice de la Bruxelles, preferând o abordare axată pe economie și securitate națională.

Cehia și Slovacia: Deși Grupul de la Vișegrad este parțial fragmentat de poziția Ungariei față de războiul din Ucraina, Praga și Bratislava rămân parteneri fermi când vine vorba de respingerea cotelor obligatorii de migranți și de protejarea autonomiei interne în materie de educație și cultură.

Grecia și Cipru: Ca state de primă linie în gestionarea migrației și a tensiunilor din Mediterana, sprijină ferm controlul strict al frontierelor externe.

3. Axa neutralității tehnologice și a mixului energetic

Pentru dreptul de a folosi resursele naționale precum gazul și energia nucleară, România poate face parte dintr-o alianță extrem de puternică, ce sparge logica Est-Vest.

Franța (Alianța Nucleară Europeană): Parisul conduce o coaliție puternică formată din aproximativ 12-14 state membre (printre care Cehia, Slovacia, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Slovenia și România) care apără energia nucleară și cea bazată pe hidrogen ca fiind „verzi”.

Bulgaria și Grecia: Sunt parteneri logistici direct interesați în coridoarele de gaz din Marea Neagră și Mediterana de Est, susținând utilizarea gazului natural ca formă de tranziție energetică sustenabilă.

Argumentul de negociere: Această alianță are destulă greutate politică pentru a contracara axa anti-nucleară condusă de Germania și Austria, garantând că România nu va fi penalizată pentru exploatarea zăcământului Neptun Deep sau extinderea CNE Cernavodă.

4. Alianțele variabi;e: Protecționismul fiscal și industrial

Acesta este palierul cel mai complex, unde România trebuie să navigheze printre interese adesea divergente:

Pentru suveranitatea fiscală (menținerea cotei unice): Aliații naturali ai României sunt statele din Grupul Frugal (Olanda, Danemarca, Irlanda, Luxemburg). Deși aceste țări din Vest sunt adesea catalogate drept „pro-europene”, ele își apără cu ferocitate independența fiscală și taxele mici pe profit (cazul Irlandei) în fața tentativelor Franței sau Germaniei de a armoniza impozitele la nivelul UE.

Pentru plafonarea ajutoarelor de stat: România se poate alia cu toate statele mijlocii și mici din UE (Spania, Italia, Polonia, Portugalia, Grecia), care sunt la fel de revoltate de faptul că Germania și Franța își subvenționează masiv propriile companii industriale, distrugând competiția corectă pe Piața Unică.

5. Strategia de negociere a României (asocieri cu geometrie variabilă)

România nu trebuie să facă greșeala de a se închide într-un singur bloc rigid. Succesul celei de-a treia căi depinde de aplicarea unei strategii de geometrie variabilă:

Votăm cu Polonia și Țările Baltice când este vorba de apărare.

Votăm cu Franța și Cehia când ne apărăm dreptul de a folosi energia nucleară și gazul.

Votăm cu Irlanda și Olanda când Bruxelles-ul vrea să ne mărească impozitele naționale.

Votăm cu Italia și Grupul de la Vișegrad când refuzăm birocrația climatică sau cotele de migrație.

Practicând acest joc inteligent de alianțe, România își multiplică forța politică și demonstrează că refondarea UE din interior este un proiect nu doar necesar, ci pe deplin realizabil.

APEL LA REFLECȚIE NAȚIONALĂ

Refondarea Europei nu se va decide în birourile de la Bruxelles, ci în capacitatea națiunilor de a propune alternative viabile. Pentru ca România să nu mai fie un simplu receptor pasiv de directive, este nevoie de un efort colectiv de inteligență și demnitate națională. Toți actorii responsabili ai societății românești – intelectuali, economiști, antreprenori, lideri politici și societate civilă – trebuie să își dea mâna pentru:

Abandonarea complexul de inferioritate. Critica adusă disfuncționalităților de la Bruxelles nu este un act anti-european, ci cel mai înalt exercițiu de responsabilitate pro-europeană. Adevărații europeni sunt cei care luptă pentru corectarea sistemului, nu cei care asistă tăcuți la degradarea lui.

Calcularea pragmatică a costurilor și oportunităților. Mediul academic și instituțiile statului trebuie să realizeze analize de impact riguroase și oneste privind costurile tranziției verzi, asimetriile ajutoarelor de stat și proiecțiile economice reale, pentru a ne fundamenta negocierile la nivel unional pe cifre, nu pe ideologii.

Definirea Proiectul de țară „România în Noua Europă”. Este momentul să ne unim eforturile pentru a stabili liniile roșii peste care România nu poate trece în procesul de revizuire a Tratatelor UE, asigurându-ne că viitoarea arhitectură europeană va fi una a păcii, a egalității în drepturi, a respectului pentru diversitatea națională și a prosperității partajate.

Nici supușenie, nici izolare. Soluția este demnitatea, modernizarea și refondarea. Pentru o Românie puternică într-o Europă a națiunilor suverane!

Crises Within the System and the Crisis of the System

The European Union is currently suffering from a complex of crises that can be described as a polycrisis, or a permanent crisis (a “permacrisis”), defined by the tight interconnection and mutual reinforcement of multiple internal and external shocks.

The nature of these crises has ceased to be conjunctural (transient). Through their duration, their overlap, and their correlation with the collapse of the old global order, they have become systemic, striking at the very foundations of the EU’s economic, political and security model.

An X-Ray of the Complex of Crises (the Polycrisis)

Today’s crises no longer follow one after another; they manifest simultaneously, creating an amplifying effect:

The crisis of identity: (i) legal: the EU does not know whether it is, or wants to be, an intergovernmental organization, a confederation, or a federation, even a sui generis federation of sovereign nation-states; (ii) cultural: the EU does not know whether it is, or wants to be, a Christian or a secular entity; and (iii) geopolitical: the EU does not know where its final borders are, or where they could, can or should be, and thus what the limit of its enlargement is.

The security and geopolitical crisis: the return of war to the EU’s borders (Ukraine) and instability in the Middle East, simultaneous with the disengagement of the United States and the loss of the American nuclear umbrella, compounded by the ideological and economic war the EU is waging at the same time against China, Iran, Israel, Turkey, some Arab states and most African states: outlining a Europe like a besieged fortress, incapable of forging alliances because of a strategic deadlock that follows from an ideological one.

The crisis of the economic model: on one side, the end of the era of cheap (Russian) energy and dependence on external markets (China), which have struck European industrial competitiveness; on the other, the stagnation of European economic growth given its dependence on the performance of a German economy built on exports, which over time has forced the other member states into deindustrialization and indebtedness.

The crisis of the climate and energy transition: the pressure to decarbonize the economy at an accelerated pace, overlaid on high social costs and political resistance.

The demographic and migration crisis: the pronounced ageing of the population, a severe labour shortage, and the lack of an effective common mechanism for managing migratory flows.

The crisis of internal legitimacy: rising political polarization, the ascent of populism and nationalist chauvinism (selfishness) alongside the contestation of liberal values within member states, and the rupture of real communication between the European political superstructure (bureaucratized, abusive, opaque, narcissistic and irresponsible) and its social base, made up of European citizens as a whole.

The crisis of European transnational democracy and of the EU’s capacity for meritocratic leadership: European democracy has drifted toward oligarchy and is incapable of producing or surfacing the human talent needed to govern it effectively, leading, on one hand, to a fracture in the bond of trust between the governing and the governed, between state and citizens, and on the other, to the militarization of politics and the abolition of civic liberties.

Why have these crises become systemic?

A crisis becomes systemic when the existing tools of risk management can no longer resolve it, and the deep structure of the system must instead be changed. In the EU’s case, this transformation is driven by three factors:

The network effect (interconnection)

Crises can no longer be isolated sector by sector. A decision in climate policy (the Green Deal) affects industrial competitiveness, which fuels social discontent, which in turn propels radical parties that block decisions on foreign policy or support for security.

The time factor (duration and chronicity)

The EU was designed as a mechanism for managing short-term crises (you base the decision on compromise, and the crisis passes). Today, the permanent character of the state of emergency (the permacrisis) exhausts states’ financial resources and erodes the political capital of European leaders, turning the exception into the rule.

Synchronization with the degradation of the global order

The EU developed in a world governed by multilateralism, economic globalization and the American security umbrella. The shift of the global order toward a multipolar, fragmented world has cancelled the pillars on which European prosperity rested:

• The EU’s military security is no longer unconditionally guaranteed by the United States (see Washington’s pivot to Asia and America’s internal political risks).

• The EU’s energy security is no longer unconditionally guaranteed by Russia (see Moscow’s pivot to Asia and Europe’s internal political risks).

• Global trade has been weaponized (exchanges of value are no longer subordinated to economic agendas but to geopolitical ones, no longer aiming at peace through balanced development but at resolving conflicts by force or perpetuating them indefinitely), moving from free trade to protectionism, friend-shoring and rival economic blocs (US vs. China).

From resilience to structural transformation

It can be said that the EU no longer faces crises within the system, but a crisis of the system.

In this context of systemic and permanent crisis (permacrisis), the European Union is experiencing structural paralysis. The European model, based exclusively on legal regulation and external economic dependencies, has proven vulnerable in a world where the right of force prevails and unprincipled political opportunism reigns. For this reason the EU is compelled to reinvent its identity, moving from an eminently economic and regulatory project to an integrated geopolitical actor (strategic sovereignty, industrial autonomy and common defence).

The EU’s Strategic Autonomy: Threat or Salvation?

Is the EU’s strategic autonomy vis-à-vis the United States, and its strategic confrontation with China and Russia as well as with rehabilitated or emerging regional powers such as Turkey, Iran or Israel, a threat to European security or a path to its salvation?

1. Key theoretical concepts for the new global context

The old model of happy globalization and economic interdependence has been replaced by a far harsher dynamic, describable through the following concepts:

Structural neorealism: States act within an anarchic international system (without a central authority), where security depends on the balance of power and on military capabilities (hard power): the former unstable when global solidarity gives way to a new arms race. The EU, conceived as a “normative” or civilian power, is pushed and tempted to relearn the language of force in a world governed by great powers. Lacking armed power, the EU seems to have no present. As an armed power, does the EU have a future? What does the “language of force” mean for the EU? How can “force” be defined when it comes to the EU?

Weaponized interdependence: Global economic, technological and energy networks are no longer instruments of cooperation but weapons of coercion. The states that control the nodes of these networks (e.g. Russia for gas, China for rare earths and technology, the US for the SWIFT financial system) use them to exert political pressure on others. The militarization of politics means not only a greater readiness to resort to armed force, but conceiving any civilian policy in military terms, subordinating the aims of every policy to geostrategic agendas, and using every policy to achieve those aims: not for cooperation meant to bring prosperity and social justice nationally and peace globally through the harmonious development of the international community, but to secure the supremacy of the state that practises it over the others.

Strategically blocked multipolarity: The shift from unilateral US hegemony to a system with several poles of power (US, China, regional blocs), characterized not by multilateral cooperation but by geopolitical competition, economic protectionism (friend-shoring / de-risking) and mini-alliances that are at once mentally rigid and structurally unstable. To the extent that there is no superpower able to intervene wherever needed to impose an end to any regional conflict, and regional rivals are in a position neither to win nor to lose an armed confrontation, a global strategic deadlock sets in: marked by the impossibility of ending wars and crises through the restoration of peace and order, so that they become chronic.

2. The EU’s strategic autonomy in relation to the major global actors

Strategic autonomy presupposes the EU’s capacity to act politically, economically and militarily on the global stage in its own name, in its own interest and on its own account, without being dramatically constrained by third parties. For now, however, this capacity is profoundly asymmetric and this intention is contested in relation to the major global and regional actors.

a) The relationship with the US: the dilemma of dependence vs. independence from the American security umbrella

The current state: The US remains the EU’s vital ally, but the partnership is marked by a profound structural asymmetry.

The impact on EU autonomy: The war in Ukraine, like the European ventures of the “Arab Spring” or those in sub-Saharan Africa, has shown that Europe is incapable of ensuring its own territorial security (or of succeeding in a strategic confrontation even with second-rank powers) without Washington’s logistics, satellites, weaponry and nuclear umbrella.

The systemic risk: Internal political change in the US and Washington’s strategic reorientation toward Asia (prioritizing China) make the EU vulnerable. European strategic autonomy is often perceived in dual terms: as an urgent necessity to share the security burden with the US, but also as a potential emancipation (both wished for and unwished) from under the NATO umbrella, that is, from American “protective dominance.” Within this ill there is also a good: the chance for a market-Europe to become truly a power-Europe, through a process of “re-Europeanization” corresponding to “de-Americanization.”

b) The relationship with China: the trap of economic and technological dependence

The current state: The EU officially defines China as simultaneously a negotiating partner, an economic competitor and a systemic rival.

The impact on EU autonomy: China holds a near-total monopoly over the supply chains for Europe’s green and digital transition (batteries, solar panels, lithium processing and rare earths). Without a deep, multi-vector strategic partnership with China, the EU cannot hope for strategic autonomy: especially as it loses the guarantees of American (nuclear) military security and of Russian energy security.

The systemic risk: Economic dependence limits the EU’s political freedom of action. Any European attempt to implement de-risking measures (reducing risk by diversifying partners and ideologizing the EU’s international relations) strikes at the interests of European companies that depend on the Chinese market. The real risk lies in the obsolescence of a European economic model dependent on German industrial performance, itself dependent on exports to a European market of deindustrialized and ever less solvent national actors: a model responsible for the stagnation of EU economic growth and for pushing the EU toward dependence on its relationship with China.

3. Strategic autonomy in relation to quasi-global and regional actors

a) The relationship with Russia: the violent break with the Ostpolitik past

The current state: The brutal shift from a partnership model based on “change through trade” (Wandel durch Handel) to an open, long-lasting geopolitical confrontation.

The impact on EU autonomy: Russia exploited Europe’s energy dependence as a direct geopolitical weapon. The forced decoupling of the EU from Russian gas and oil saved the Union’s political autonomy but generated enormous structural economic costs that penalize the EU’s global industrial competitiveness. Yet political autonomy without economic power is fictitious. It pushes toward an absolutization of military power (with all the attendant external risks and internal disadvantages), but the EU possesses no such power, nor can it be hoped that it will for the coming several decades. Just as it is foreseeable that the EU, as a hard power, lacks the capacity to be a global power: it can only be a supplementary power in the wake of one or another of the powers with a global role.

The systemic risk: The choice to define Russia as the principal danger to EU security, and to manage that danger through confrontation, containment and deterrence rather than by stimulating cooperation through a development partnership capable of drawing Russia out of the paradigm of a petro-dependent power, acts as a permanent systemic disruptor on the EU’s borders: fuelling hybrid war, disinformation, cyberattacks and the weaponization of migration, and forcing the EU to spend its financial and political resources managing immediate security crises at the expense of long-term technological or economic development.

b) The relationship with neo-Ottoman Turkey: the pragmatic partner of eternally uncomfortable negotiations

The current state: Turkey, under its neo-Ottoman doctrine, projects power in the Eastern Mediterranean, the Caucasus, the Middle East and North Africa, often acting independently of NATO or EU lines.

The impact on EU autonomy: The relationship is purely transactional and marked by the asymmetry of migration vulnerability. The EU has outsourced control of migratory flows from the Middle East to Ankara, becoming dependent on the “Ottoman” security shield against the “socio-cultural weapon of mass destruction” of a plural East.

The systemic risk: The EU’s dependence on Turkey for the security of its southern borders gives Ankara an instrument of geopolitical bargaining under permanent pressure. Moreover, Turkey’s maritime ambitions (the Mavi Vatan / “Blue Homeland” concept) clash directly with the sovereignty of EU member states (Greece, Cyprus), testing the Union’s internal solidarity and deterrence capacity in its own immediate neighbourhood. By refusing Turkey’s integration into the EU, the Union pushed it toward a cultural and geostrategic identity that leaves it without relevant direct influence in the Arab-Muslim world, thereby forfeiting its own capacity to become a global power.

4. The EU as “player” or as “playing field”?

In the context of structural neorealism, the EU’s strategic autonomy suffers from its internal fragmentation and its inability to achieve a real solidarity of national interests as the foundation of an effective pan-European transnational democracy. While the US, China, Russia and Turkey can take rapid strategic decisions based on national interest and coercive force, the EU suffers from a deficit in leveraging its power, owing to a decision-making process based on consensus among member states with distinct cultures and contradictory national agendas. Without profound internal consolidation, the EU risks becoming a field of competition for the other major actors rather than an autonomous pole of power in the new, fragmented world order.

Industrial and Technological Sovereignty

The concepts of “industrial sovereignty” and “technological sovereignty” are the economic pillars of the EU’s strategic autonomy. They emerged as a direct reaction to the vulnerabilities exposed by “weaponized interdependence” and were formalized structurally in European strategic guidance, in particular through the celebrated Draghi Report on European competitiveness.

In essence, these concepts do not mean economic isolation or autarky (producing everything internally), nor the annihilation of the sovereignty of member nation-states; they represent the EU’s (and the European nations’) capacity to choose freely, to avoid geopolitical blackmail, and to retain control over the critical technologies and industries necessary for their survival.

1. “Technological sovereignty”: control over the digital future

“Technological sovereignty” defines a society’s capacity to develop, control or access essential technologies without depending critically on a single external supplier.

The EU’s harsh diagnosis: Europe faces a massive asymmetry. Although it excels at regulation (e.g. GDPR, the AI Act), the EU depends for over 80% on non-EU suppliers (chiefly from the US and China) for digital products, cloud services, infrastructure and intellectual property.

Critical sectors:

Semiconductors (chips): The brain of any modern technology. Through initiatives such as the European Chips Act, the EU is trying to double its global market share by 2030 so as not to be paralysed in the event of a conflict in the Taiwan Strait.

Artificial Intelligence (AI) and cloud: The Draghi Report warns that Europe risks definitively missing the productivity train unless it rapidly develops its own sovereign computing infrastructure, reducing dependence on the American giants (Microsoft, AWS, Google).

The strategic objective: preserving freedom of decision. In the European Commission’s view, sovereignty means being able to switch technology suppliers without catastrophic costs, and that strategic European assets remain under European jurisdiction.

2. “Industrial sovereignty”: securing the chains of real value production

“Industrial sovereignty” refers to the capacity to keep manufacturing capabilities in key sectors on European soil, guaranteeing supply in periods of geopolitical crisis.

The trap of the green transition: The EU committed to an ambitious decarbonization (the Green Deal) but realized it was moving from one dependence (on Russian gas) to a new technological-industrial dependence (on China). China controls over 80% of the global production chain for solar panels, permanent magnets and the lithium refining for electric batteries. Is the EU condemned always to be strategically dependent on someone?

The pillars of action (Net-Zero Industry Act & Critical Raw Materials Act): The EU is forcing the relocation of clean-tech factories to Europe and the diversification of critical raw-material sources. The aim is for at least 40% of the green technologies the EU needs to be produced internally. Similar ambitions have been formulated in the past. None has been fulfilled. Why, one wonders?

The defence industry: The historic fragmentation of the EU’s arms market is an enormous systemic vulnerability. “Industrial sovereignty” here means standardizing the production of ammunition and weaponry at European level so that member states’ armies can operate in an integrated way, without depending exclusively on US logistics chains. Only then will the EU’s military security cease to depend on the US. It will then, however, enter into competition with the US. The challenge is therefore that the EU’s independence from American weapons should not lead to competition with American weapons: which means reinventing the transatlantic strategic connection. A further challenge lies in correctly balancing the costs of consolidating European military power against the costs of economic development and social cohesion in the EU.

3. The economic doctrine: “Open Strategic Autonomy”

So as not to fall into pure protectionism (which would destroy Europe’s export-based economy), a doctrine of Open Strategic Autonomy must be pursued. It rests on three lines of action, correctly identified but which, in the bureaucratic understanding of the current European Commission, look as follows:

“De-risking,” not “decoupling”: The EU does not close its borders to trade with China or the US but diversifies its suppliers to reduce dependence and avoid possible external blackmail. The ideologization of the concept, however, has led not to a diversification of supply sources but to self-isolation from the Chinese market, with the consequence of increased dependence on the far less generous American market. The realism of “open strategic autonomy” thus slides into the absurdity of a “closed strategic autonomy” that drives the EU toward impoverishment and internal crises.

Defensive market mechanisms: introducing customs duties to counter Beijing’s subsidies to Chinese economic actors (e.g. tariffs on Chinese electric cars) and implementing screening mechanisms for foreign investment in critical European infrastructure: which has led to a veritable “conspiracy” between the Brussels bureaucracy and globally uncompetitive European producers against the European consumer. Tariff barriers have discouraged European economic actors’ initiative to raise their competitiveness, instead of stimulating inventiveness and productivity growth. Such a tactical defence should be replaced by a strategic defence built through sovereign policies that, without falsifying market relations, offer incentives to European economic actors: thereby producing the coherence and cohesion of the EU economy, with the dual consequence of raising the competitiveness of European goods on the global market and acquiring a European economic power capable of underpinning an integrated European political power in the global order. In this sense, the EU must not combat Chinese state capitalism but draw inspiration from its practices: not replacing, but grafting onto, the old neoliberal Euro-Atlantic economic doctrines. Only if European macroeconomic policies become competitive with Asian (Chinese and other) ones will the competitiveness of European economic actors vis-à-vis non-EU ones grow in real terms.

Massive investment (the “Competitiveness Compass”): mobilizing massive public and private funds for innovation, energy storage and digital networks, and, more generally, for the development of pan-European critical infrastructure. For such an approach to become real, funds must be mobilized at Union level to finance community programmes and projects initiated by consensus but managed by community institutions, free of any preconditions imposed on member states (conditions often used to discriminate against members of lesser political and economic weight in favour of the major European protagonists forming the hard political core of the federated profiteers. It also means transferring European financial resources from the chapter of expenditure on wars with third states, or on involvement in wars between third states, to the chapter of pan-European investment. Should the development of a European arms industry become a locomotive of EU-wide economic growth, this must be managed with immense care so as not to produce, as in the US, a “European military-industrial complex” that takes EU geopolitics hostage) transforming it from a soft (peaceful) power into a hard (warlike) one, blocking the evolution of civilian economic branches and undermining “social Europe,” that is, the policies of social protection and improvement of European citizens’ quality of life.

4. From “imperial regulation” to “industrial authority”

Synthesizing the neorealist perspective discussed above, “industrial and technological sovereignty” transforms the way the EU conceives of its power. Reality and necessity oblige the EU to understand that legal standards (especially as conceived and applied bureaucratically) are no longer sufficient if you do not own the technology. Without microchip factories, without rare-earth processing capacity, and without an integrated defence industry, the EU would remain merely a captive consumer market, caught in the middle of the global economic war between the US and China.

The Political and Financial Obstacles

The obstacles to the EU’s “industrial and technological sovereignty” are profound and stem directly from its hybrid nature: a union of sovereign states attempting to act as a unitary bloc, but without a centralized budget or a homogeneous political culture. They can be divided into two major, interconnected categories.

1. The financial obstacles: fragmentation and the capital crisis

For the EU to achieve its “technological and industrial sovereignty,” the Draghi Report estimated an enormous investment need: a minimum of €750–800 billion annually, roughly 4–5% of EU GDP (twice the effort of the post-war Marshall Plan). Mobilizing this money runs into rigid financial walls:

The refusal of common debt (the “Frugals” vs. the South/East): The most efficient financing method would be issuing common EU-level bonds (on the model of the post-pandemic Next Generation EU fund). The states of northern Europe (Germany, the Netherlands, Finland), historically known as “frugal,” categorically reject this idea in the European Parliament and the Council, fearing they will subsidize other states’ deficits. “National selfishness” must not be confused with patriotism or with national conservatism.

The state-aid trap (fragmentation of the Single Market): Lacking a massive centralized EU fund, the European Commission relaxed the rules on state aid. This created a grave asymmetry: Germany and France pumped hundreds of billions into their own industries, while smaller or less developed states cannot afford to. The result is the fragmentation of the Single Market and the deepening of internal economic fault lines. The triple objective of economic, social and territorial cohesion (which, to the greatest extent, legitimizes the EU’s existence) is thereby compromised.

The absence of a Capital Markets Union (CMU): Unlike the US, where companies founded to achieve technological progress obtain billions of dollars from high-risk private venture-capital funds, in Europe financing is fragmented across 27 national markets and depends for 80% on traditional bank credit. For this reason, innovative European companies (e.g. in AI or biotechnology) migrate en masse to the US to raise capital.

2. The political obstacles: sovereignisms, the veto and divergent visions

If the financial aspect is about resources, the political one is about will and about the EU’s decision-making architecture, designed for peacetime and cooperation, not for hard geopolitical competition:

The unanimity rule and the right of veto: (i) In key areas (such as security and taxation), essential for a rapid response in the competition with the major global actors (the US, China, Russia), decisions require the unanimous vote of all 27 states. This mechanism paralyses the EU’s capacity for rapid reaction. (ii) The veto is often used as an instrument of blackmail, some member states seeking, in exchange for dropping their opposition to decisions requiring unanimity, to obtain favourable decisions on an entirely different matter. (iii) At other times, the states that exercise their veto become themselves the object of blackmail, the exercise of their other rights being hampered, in order to make them abandon their opposition. (iv) In all cases, the veto can block a possibly mistaken decision or one contrary to the common interests of EU members, but exercising this right resolves no problem.

Divergent national interests in relations with the major actors: Member states do not share the same definition of geopolitical threat or geoeconomic necessity:

On China: (i) Germany and France (with major commercial interests and car factories in China) have been extremely cautious about tariffs or technological decoupling, while at the same time opposing (for reasons of competition with the Central and Eastern European member nations) the latter’s developing economic cooperation with China. (ii) Meanwhile, many Central and Eastern European states with deep strategic agreements with the US often adopt a harder line on China aligned with American interests, while other Central and Eastern European states promote economic and commercial partnerships with China, seeking, among other things, to compensate for the lack of solidarity and the effects of the national selfishness of the EU’s Western members.

On the defence industry: France insists on the “Buy European” concept to favour its own arms industry, while Germany (defeated in the Second World War and, as a result, left behind in military power) and other states (under the pretext of countering a supposed imminent Russian threat) often prefer to buy ready-made systems quickly from the US or Israel, in order to rearm and make up their lag on the terrain of armed force, both relative to allies and to current strategic rivals.

Resistance to regulation and internal bureaucracy: The EU suffers from a structural contradiction. On one hand it wants technological innovation; on the other it is an “empire of regulation.” Ultra-restrictive legislation on Artificial Intelligence (the AI Act) or data protection (GDPR), though salutary for citizens’ rights, creates massive bureaucratic barriers for European companies, stifling industrial competitiveness against the US and Chinese giants, which operate in far more relaxed environments.

3. The dilemma of national sovereignty vs. European sovereignty

For the EU to obtain the advantages of “technological and industrial sovereignty”: especially relative to the US and China, but also Russia, India, or the participants in BRICS, Mercosur, or the non-European members of the G7, and thereby to compete successfully in the global geopolitical and geoeconomic contest, member states would have to delegate (not cede) certain attributes of their national sovereignty to the European institutions, which would exercise them in order to administer their common interests, accepting as a consequence decisions by majority vote (not unanimity): simple, absolute, qualified or super-qualified, as the case may be: as well as centralized European/transnational budgets. This formula is permitted by the dual international-law legal personality of the EU and the member states.

“EU sovereignty” could thus coexist with the undiminished sovereignty of the member nation-states, within a sui generis federal framework based on the solidarity of common interests and equipped with mechanisms for exercising power and correcting its exercise, both at the community level (through the balance and mutual control of the European institutions) and at the national level (through the accountability of the European institutions to the member nations and the representation of their European interests in the Council of the EU).

Such a systemic evolution of the EU is blocked: (i) on one hand, by the action of the European bureaucracy (transformed, often with the complicity or at the impulse of member nations with imperial traditions, into a supranational oligarchy), which consists in converting its status as delegated administrator of common national interests into that of beneficiary of cessions of national sovereignty, vested with the absolute power to serve supranational, so-called European interests with an anonymous holder; (ii) on the other hand, by the action of sovereignism, often national-populist in character, which “Europeanizes” all the failures of national policy by charging them to the EU’s account, and “nationalizes” the EU’s successes by charging them to national policy, while increasing demands on the EU even as it shrinks the resources placed at the EU’s disposal.

Who Threatens the EU, and Whom Does the EU Threaten?

1. The global strategic balance

The world stage has become a harsh multipolar space, governed by zero-sum competition dominated by transactions (often placed under the sign of an unprincipled political opportunism) among the major poles of power: the United States, China and the Russian Federation, alongside emerging regional powers. In this new paradigm of spheres of influence, the EU’s strategic vulnerability derives not from the actions of one or another of these global competitors, but from the lack of its own instruments and of a specific model.

The EU must refuse a European political planning based on an obsession with the “Russian danger” or on ideologically fuelled collective fears. A mature external action recognizes that the threats to our sovereignty are diverse: from the risks of an American logistical or economic decoupling, to the trap of total technological dependence on China, to the hybrid and security pressures from the Eastern Neighbourhood and the Black Sea amid the escalation of strategic rivalry there.

A peaceful, stable and mutually advantageous coexistence with all global and regional actors (including the Russian Federation) is a rational long-term objective that should be equally the objective of the member states and of the EU.

Political realism teaches us that a great power respects only the balance of force and structural predictability. The EU must allow its members to dialogue and cooperate with the rest of the world from positions of equality and dignity, not from positions of economic weakness or political vassalage. Durable peace is obtained by turning national and European resilience into a shield that deters from the outset any attempt at external coercion. This is why, alongside a market-Europe, a power-Europe is needed: that is, a strong political Europe, of a single speed and not several, within which we may have a strong Romania, on a par with equally strong members.

2. “Sphere of security” versus “sphere of influence” in the 21st century

In a structural-realist analysis, defining the geopolitical objectives of the post-Soviet Russian Federation (declared in the current EU’s official documents to be the principal, if not the sole, threat to Europe’s security) requires a clear conceptual distinction between the sphere of influence (an aggressive, expansionist imperial model of total administrative and ideological control, similar, for example, to those adopted by the USSR and the US during the Cold War) and the sphere of security (a non-imperial, defensive objective focused on creating a neutral neighbourhood that accepts neither the presence of rival third-party forces on its territory, nor the use of its territory to contain or attack its neighbours).

a) The logic and anatomy of the “sphere of security”

A great power in relative demographic and economic decline, but holding a massive nuclear arsenal, no longer possesses the resources or the strategic interest to annex and administer vast territories. From this perspective, Russia’s actions can be assessed through the lens of defensive realism: the desire to establish a sphere of security characterized by the absence of any concentration of rival powers in its near neighbourhood, and to obtain a recognized great-power status in the multipolar global architecture.

b) The paradox of implementation and the dilemma of sovereignty

The systemic problem of this concept lies not in the abstract legitimacy of Russia’s desire for security, but in its practical implementation. In the view of the great continental powers, a “neutral buffer zone” often implies a forced limitation of the sovereignty of the medium and small states in that zone (e.g. a ban on joining economic alliances such as the EU or politico-military ones such as NATO). Thus, what for a great power is a “legitimate sphere of security” inevitably becomes, for the states in its proximity, a “de facto sphere of influence,” marked by an external veto over their national policy.

c) The pragmatism of vigilant compromise

Demographic, geographic and geostrategic reality offers the EU only the choice between the status of an autonomous “peaceful power” (soft power) with the prospect of a global role, or that of a militarized peripheral complement to a globally relevant “warlike force” (hard power: the US or Russia). Under these conditions, the vital interests of the member states (including those with imperial memory, instincts and superiority complexes) will oblige the EU to admit that a peaceful and mutually advantageous coexistence with the Russian Federation is not only possible but necessary for the long-term stability of the European continent.

In this sense, the shift from an anti-Russian defensive posture to a constructive and empathetic dialogue must be guided by two rules of political realism:

Sovereign equality and the indivisibility of security: The mutual recognition of the legitimate place of both Russia and the EU at the table of the great global powers must coincide with embracing the indivisible character of security as the foundation of any sovereign decision by the states of a given region regarding their own security arrangements. The security of a great power cannot be built upon the insecurity of its smaller neighbours; and conversely, the security of smaller powers cannot be acquired through alliances whose specific mode of operation threatens the security of a neighbouring great power. The members of the EU, separately and together, like the nations in the common neighbourhood of Russia and the EU, must remain free to establish the forms appropriate to their security and stability: neutrality in the classical sense not being indispensable in this respect, but the international coexistence of adversarial alliances, specific to the politics of spheres of influence and of a fragmented collective security, needing to be replaced by forms of transnational (global) co-governance, as the expression of a functional post-sovereignty specific to the politics of spheres of security.

The dynamic balance of powers as a guarantee of peace: A stable, realistic partnership cannot be negotiated from a position of weakness, but neither can it last under conditions of a disparity of power between the partners. Consolidating the defensive capabilities of EU members (above all those on the “eastern flank,” in the immediate or near neighbourhood of a great power: Russia) is not an act of ideological hostility but the structural precondition of dialogue, and of the durability of negotiated agreements. Great powers respect only partners capable of opposing them effectively; therefore a strong EU (chiefly economically and, secondarily, militarily), within which member states enjoy parity of resilience under conditions of economic, social and territorial cohesion, is the guarantee that can turn a diplomatic compromise into a durable peace agreement, on an equal footing. The matter stands similarly in the EU’s relations with other regional or global powers situated at a greater geographic distance.

Romania in the Eye of the European Crisis

Romania feels directly the fault lines created by the EU’s political, economic and financial obstacles. As an emerging economy on the Union’s external frontier, our country faces the risk of remaining on the economic and technological periphery of the bloc.

The concrete consequences for Romania manifest on three major levels.

1. The financial level: the state-aid gap and the capital deficit

The relaxation of European state-aid rules is the greatest short-term economic risk for Romania.

The asymmetry of subsidies (cannibalizing the Single Market): Because the EU did not create a massive centralized fund, the rich states (Germany, France) massively subsidize their own industries. Romania lacks the fiscal space to offer billions of euros in subsidies to local companies. This places Romanian factories at an enormous competitive disadvantage inside the Single Market.

The absence of a capital market: New Romanian investments in high technology and SMEs suffer from a lack of venture-capital financing. The Bucharest Stock Exchange cannot make up for this, and the fragmentation of the European capital market means that Romanian innovation migrates quickly to the US or to the hubs of Western Europe in order to survive.

Dependence on traditional funds (postponing cohesion and the absurdity of the recovery plan): While the EU debates investment in AI and cutting-edge semiconductors, Romania is still stuck in the phase of absorbing funds for basic infrastructure (motorways, water networks, digitization of public administration).

2. The industrial level: the risk of remaining a “low-value-added factory,” a branch-plant economy of foreign capital and an exporter of raw materials

Romania’s position in global value chains is profoundly affected by the EU’s green and digital transition.

The vulnerability of the automotive sector: The auto industry (Dacia-Renault, Ford and the vast network of component manufacturers) is the backbone of Romanian exports. The EU’s pressure to switch rapidly to electric vehicles, combined with aggressive competition from cheap Chinese cars, strikes directly at the country’s factories. If these factories are not rapidly re-tooled, Romania risks massive job losses.

The painful energy transition: As a state with fossil resources (gas, coal), Romania feels acutely the social and economic costs of the accelerated decarbonization imposed by Brussels. Although it holds gas reserves in the Black Sea (the Neptun Deep project), the EU’s strict rules on green investment limit the long-term use of this strategic advantage as an industrial engine.

3. The political and security level: geopolitical position and border security

Romania’s political position is defined by its status as a NATO and EU frontier state.

Total alignment with the US vs. the EU’s autonomy ambitions: For Romania, national security depends critically on the American military umbrella: all the more so since, by aligning servilely with the neoconservative agenda of the collective Euro-Atlantic West, it has entered an artificial conflict (which risks becoming chronic) with the great power closest to its borders, Russia. For this reason, and as a result of its negative historical experiences with Russia, Bucharest views with caution the French concepts of “strategic autonomy” that might suggest a decoupling from Washington. Romania prefers rapid acquisitions of military equipment from the US (Patriot systems, F-35 aircraft, etc.) over common European defence projects, which require long development times. Unfortunately, in this context, neither does Romania envisage, nor does the EU support, the rehabilitation and development of the Romanian military industry.

Vulnerability to Turkey’s transactionalism: As a Black Sea littoral state, Romania depends on stable cooperation with Turkey for maritime security and control of migratory flows. Ankara’s pragmatic neo-Ottoman policy (free of principled constraints, multi-vector in orientation and built on variable-geometry associations) obliges Bucharest to a cautious diplomatic game, caught between European solidarity and the need for functional direct dialogue with President Erdoğan. In this context, tensions in Turkey’s relationship with the EU affect Romania especially, requiring, from the Romanian point of view, a revision of how the EU defines and promotes its external action.

Victim of the unanimity rule (Schengen): Although not directly related to high-tech industry, the prolonged political blockade that first Austria, then the Netherlands and occasionally Finland maintained over Romania’s full accession to the Schengen area (on migration grounds) is the perfect example of the EU’s systemic dysfunction. This political barrier brought direct economic losses to Romanian industry and hauliers, harming the country’s European logistical integration. On the other hand, although common European foreign-policy decisions are taken by unanimity, given the real power relations inside the EU, Romania has been unable to express effectively, and in line with its vital interests, its opposition to the fuelling and prolongation of the war with Russia in Ukraine: a war that has done it great harm.

Romania’s strategic position in the European debate

Traditionally, Romania supports a more integrated, more cohesive Europe and refuses the concept of a “multi-speed” Europe that would formalize its peripheral status. Romania also supports the idea of issuing common European debt (proposed in the Draghi Report), because this would provide centralized funds from which the Romanian economy too could benefit, correcting the asymmetry created by national state aid.

In the light of these choices, Romania will have to define its position on the EU’s internal reforms. The nature and content of Romania’s own internal reforms depend on the content of those reforms, and, conversely, Romania’s position on reforming the EU depends on the content of its internal reforms.

The EU Between Exit and Refounding: The Need for a Romanian Project

In Romania, an anti-EU, pro-“Roexit” current is gaining momentum. It is fed by the opposite extreme to total obedience toward the EU, which would abandon national sovereignty in favour of European transnational sovereignty. While the costs of EU integration: especially in a time of systemic crisis: are felt daily, no one calculates and compares them with the costs of leaving the EU. Between these two extremes, the third way is the refounding of the EU: neither today’s EU, nor no EU at all. How can we describe this situation, and how can we make the case for refounding?

This complex dynamic in the Romanian public space can be described theoretically as an asymmetric sovereigntist polarization, a classic manifestation of how a global systemic crisis fractures national societies. The situation reflects a conceptual deadlock between a passive euro-conformism (total obedience) and a disruptive populism (Roexit), both ignoring the pragmatic analysis of costs and opportunities.

1. Describing the political landscape: the trap of the two extremes

To understand why the third way is marginalized, we must analyse the anatomy of the two dominant discourses:

The euro-regressive extreme (Roexit): It feeds on citizens’ real and justified frustrations (energy prices, industrial decline, the Schengen blockade, double standards). The proposed solution (leaving the EU) is, however, an autarkic illusion. Its promoters hide the “cost of exclusion,” which for an economy as deeply integrated logistically and commercially as Romania’s would mean the collapse of exports, currency devaluation and complete geopolitical isolation.

The euro-conformist extreme (total obedience): It approaches European integration not as a process of hard negotiation of the national interest but as an administrative dogma. By refusing to critically question Brussels’s decisions (such as the unrealistic pace of some green policies), this camp involuntarily validates the narrative of the administrative status quo and alienates the electorate, handing political ammunition to the populists.

2. Grounding the third way: refounding the EU (reforming from within)

The idea of refounding the EU rests on the premise that the Union is a vital geopolitical project but that its current governance model is obsolete. For Romania, to support refounding means moving from the status of a passive consumer of norms to that of a co-author of the new European architecture.

The central arguments for this path can be structured around three pillars:

a) The principle of real subsidiarity (neither bureaucratic centralism nor international isolation)

Refounding must revive the text of the EU Treaties on subsidiarity: decisions are taken at the level closest to the citizen.

The EU must be “federal in the strategic matters that exceed national powers, and national in the tactical ones that directly affect citizens’ lives.” Brussels should focus exclusively on geopolitics, common defence, securing the borders and the great projects concerning energy security, critical infrastructure and “technological and industrial sovereignty.” In return, social, cultural and educational policies and micro-economic details must be left to the full sovereignty of the member states, with the European institutions intervening, as the case may be, to harmonize them.

b) Democratizing decision-making and eliminating the asymmetries of the “Single Market”

The current structure penalizes the periphery through decisions taken in the hard core (the Paris-Berlin axis) and applied mechanically everywhere else.

Refounding means rewriting the economic rules to stop the fragmentation of the Single Market by national state aid. A refounded Union must guarantee common financing mechanisms (sovereign European investment funds) so that states like Romania can keep pace with the industrial transition, eliminating the risk of a two-speed Europe.

c) “European sovereignty” as a multiplier, not a nullifier, of “national sovereignty”

In a world of great empires (the US, China), no European state (not even Germany) can any longer protect its sovereignty alone.

Transnational sovereignty (not supranational), that is, joint sovereignty (not shared), must not absorb national identity but act as its shield. The EU is a “power multiplier.” Romania can exercise its real sovereignty (economic, military, technological) only as part of a strong continental bloc that can negotiate as an equal with Washington, Beijing or Moscow. Outside the EU, Romania’s independence would be purely formal, immediately becoming a geopolitical bargaining chip among the great regional powers.

3. How can this discourse be promoted in Romania?

To pull the debate out of the binary logic (“slave to Brussels” vs. “isolated and poor”), the refounding discourse needs a pragmatic approach grounded in figures and political realism:

An honest reckoning of costs: Independent impact studies must be funded to show clearly what Roexit would mean in terms of customs duties on Romanian goods, job losses in the auto industry, and the costs of external borrowing without the EU’s guarantee.

Proactive European patriotism: Promoting the idea that to criticize the Brussels bureaucracy is a profoundly pro-European act. The true Europeans are not those who stay silent and execute, but those who propose alternatives (as France or Poland do when they defend their agricultural or industrial interests).

The security agenda: In the context of the global strategic deadlock and the general security crisis attending the shift from the Euro-Atlantic order to a post-American order of Asian (chiefly Chinese) inspiration, refounding the EU through a security and defence pillar complementary to NATO offers Romania a dual structural insurance that no form of neutrality or sovereigntist isolationism can match.

Alternative Models for Refounding the EU, or Transforming It from Within

In the debate over Europe’s future, several states and political groups have articulated structured visions that reject both centralized federalism (total obedience) and leaving the Union (the Brexit model). These models of refounding from within seek to redraw the balance between Brussels and the national capitals, offering useful conceptual reference points for Romania as well. Without claiming to exhaust them, we present a few below.

1. The Polish model: “Europe of Sovereign Nations”

Poland (especially through the strategic line consolidated over the past decade) represents the most articulate model of constructive resistance in Central and Eastern Europe.

The central idea: The EU as an economic and geopolitical association of sovereign states, not as a federal super-state. Decision-making power must return to national parliaments, and the European Commission must be brought back to its technical role of administrative secretariat, not political or ideological arbiter.

The security pillar: Poland demonstrates that you can be critical of Brussels’s green or social policies while remaining the firmest Euro-Atlantic military pillar on the Eastern Flank. Warsaw supports refounding the EU by turning it into a defence-industrial power tightly connected to NATO.

Economic pragmatism: Poland uses European funds to build regional industrial champions capable of competing with German or French firms, refusing European policies that penalize its competitiveness (such as some decarbonization targets).

2. The French model: “Sovereign Europe” (the Macron / post-Macron vision)

Though often mislabelled as pure federalism, the French model proposes a profound refounding based on the concept of European sovereignty projected outward.

The central idea: Faced with the US and China, the European states are too small to defend their real independence. National sovereignty is therefore protected only if it is multiplied through a collective European sovereignty in strategic domains: defence, technology, energy and trade.

Structural protectionism: France supports introducing protectionist barriers at EU level to protect the internal market (tariffs on Chinese electric cars, a carbon border tax).

Decision-making reform: To avoid the paralysis caused by the veto (as in Hungary’s case), the French model supports moving to qualified-majority voting in foreign policy: an extremely controversial but central proposal in the refounding debate.

3. The Nordic model: “A flexible and competitive Europe”

The states of northern Europe (Sweden, Denmark, the Netherlands, Finland) offer a model centred on economic rigour and political flexibility.

The central idea: The EU must return to its essence: the single market. Refounding means massive de-bureaucratization, digitization and the cutting of absurd regulations that stifle new investment initiatives (the frequent critique of the AI Act or GDPR).

Legal flexibility (opt-outs): Denmark, for example, offered a model of selective integration, negotiating opt-outs in areas such as the euro or asylum and migration policy. This model shows that a country can be a prosperous and loyal EU member without mechanically adopting every transnational policy.

4. The Italian model: “Sovereigntist pragmatism” (the Meloni model)

The model recently implemented by Italy represents a major mutation in the conservative camp: the shift from anti-EU rhetoric to a strategy of directly influencing decisions in Brussels.

The central idea: Changing European political majorities from within. Instead of threatening to leave the EU, Italy uses its political weight to reorient the European Commission’s priorities: stopping illegal migration through agreements with North African states, and slowing the Green Deal timetable to protect domestic agriculture and the auto industry.

The lesson for the periphery: The government in Rome has shown that you can obtain major concessions from Brussels (including huge recovery-plan funds) if you adopt a tough but responsible, technically argued negotiating position, abandoning the marginal Roexit/Italexit discourse.

5. What can Romania learn from these models?

For Romania, the “third way” of refounding can draw on a hybridization of these models:

• From the Poles: to learn to firmly defend its economic specificity and national security priorities, without complexes of peripheral inferiority.

• From the Nordics: to insist on structural flexibility and specific derogations when EU policies (such as auto or energy standards) risk destroying entire local industries.

• From the Italians: to understand that true sovereignty in the 21st century is won by participating actively in the games of power inside the European institutions, not by isolating oneself at their margins.

A Refounded Europe

1. The third way: a sovereign Romania in a strong Union

Romania stands at a moment of historic crossroads. The global order we knew has collapsed, replaced by a brutal reality of spheres of influence, open conflicts and aggressive economic competition among great imperial agglomerations. In this context of systemic crisis, the European Union (the project in which we placed our hopes of prosperity and security, but which has deviated from its promises) suffers from structural paralysis.

In the Romanian public space, this crisis has given rise to two equally dangerous extremes:

• The extreme of blind obedience, which accepts the mechanical abandonment of national sovereignty in favour of a transnational bureaucracy ever more detached from the reality on the ground.

• The extreme of isolationist nihilism (Roexit), which promises an illusory independence but would in reality throw Romania into economic collapse, logistical blockade and total vulnerability before the geopolitical revisionism in the region.

Between the slave’s resignation and the suicidal fury of isolation, there is a third way: refounding the European Union. Romania must neither blindly execute nor leave the EU, but become a co-author of its reform from within. True patriotism in the 21st century does not mean destroying our alliances but transforming them into fairer and more effective instruments for our national interests.

2. Romania’s vision for the New Europe

A refounded European Union should once again become a geopolitical and geoeconomic community of sovereign nation-states and citizens, organized as a transnational democracy and functioning on a sui generis federal basis. To this end, five fundamental directions of reconstruction can be considered:

1. A return to real subsidiarity: decisions at the grassroots and strategic concentration (“Decisive in the great challenges, restrained in the small ones”): The EU must focus exclusively on geopolitics, the great projects of technological and infrastructural sovereignty, and securing the external borders, thereby creating the premises for social cohesion and coherence at community level and for fiscal convergence. The other policies (cultural, educational, etc.) remain exclusively with national governments and parliaments. The level of decision should return as close as possible to the citizen who bears its effects. The EU must stop regulating the micro-economic, cultural or social aspects of citizens’ daily lives. Brussels must do only what states cannot do alone: securing the external borders, coordinated global diplomacy, and managing the great infrastructure and energy networks.

2. Correcting economic asymmetries and saving the single market: The current model, in which rich states massively subsidize their own industries under cover of relaxed community rules, risks turning the periphery (Romania included) into a captive consumer market without its own industrial capacities.

• Common financing, not fragmentation: creating centralized sovereign investment mechanisms at European level. These must finance reindustrialization, energy security and technological innovation equitably, ensuring real cohesion and blocking the emergence of a multi-speed Europe.

• Pragmatism, not climate dogmatism: the ecological transition cannot be made at the price of destroying local economies. Structural flexibility and specific opt-outs must be ensured for states that, like Romania, need to use their transitional resources (such as Black Sea gas) to secure their industrial independence.

3. Power-Europe as a shield of national sovereignty: In a world dominated by giants like the US and China, no European state can protect its economic and technological interests alone. European transnational sovereignty must not erase national identity but enhance it. The EU must become a technologically and industrially “sovereign” space (able to produce its own chips, develop its own artificial intelligence and store its own critical resources) so as not to be blackmailable on the global stage.

4. A Europe of security and equal status: Romania can no longer accept second-rank membership. The prolonged political blockade of our legitimate rights, such as full integration into the Schengen area, demonstrates that the current decision-making mechanisms are profoundly vitiated by selfish national interests masked as community pretexts.

A refounded Union must recognize the Eastern Flank as the central axis of continental security. Common European defence must be developed as a robust industrial and logistical complement to NATO, and Romania must become a central hub of military production and security in the Black Sea region.

5. European solidarity: The pooling of essential resources to support the common strategic interests of EU member states must be the source of economic, social and territorial cohesion, and a factor of deterrence (through economic and social development) against internal wars or external aggressions.

Walking Its Path Consistently, Romania Will Never Stand Alone

For Romania’s vision of refounding the EU not to remain a mere wish, Bucharest must practise political realism in negotiations. In the EU architecture of 2026, no country can block or reconfigure the treaties on its own. Romania must build flexible thematic alliances, activating different regional formats according to the specific interest at stake.

A large part of Romania’s natural allies across the major negotiating blocs looks as follows:

1. The security and geopolitical axes (the Eastern Flank and the Bucharest Nine format)

On subordinating European defence to NATO and maintaining the veto in foreign policy, Romania has its most solid and loyal allies in the Eastern European region.

Poland and the Baltic states (Estonia, Latvia, Lithuania): They share exactly the same existential vision: the nuclear and military umbrella of the US (NATO) is irreplaceable. Poland, in a vast rearmament process, is the informal leader of this axis.

Finland and Sweden: As new NATO members, these Nordic states support a pragmatic approach to continental defence, focused on real military capabilities rather than abstract federal projects.

The negotiating argument: This bloc is the “security conscience” of the EU. Together, these states can block any French attempt to militarily decouple Europe from Washington.

2. The axis of pragmatic sovereignism and migration policy (the Visegrád Group and Italy)

For exclusive control over its borders and the protection of its cultural and educational sovereignty, Romania finds support in Central and Southern Europe.

Italy (under the Meloni / conservative-right government): Rome has become a central pivot of European pragmatism. Italy wants a Europe tough on illegal migration and a slowing of the ideological agenda from Brussels, preferring an approach focused on the economy and national security.

The Czech Republic and Slovakia: Although the Visegrád Group is partly fragmented by Hungary’s position on the war in Ukraine, Prague and Bratislava remain firm partners when it comes to rejecting mandatory migrant quotas and protecting internal autonomy in education and culture.

Greece and Cyprus: As front-line states in managing migration and Mediterranean tensions, they firmly support strict control of the external borders.

3. The axis of technological neutrality and the energy mix

For the right to use national resources such as gas and nuclear energy, Romania can be part of an extremely powerful alliance that breaks the East-West logic.

France (the European Nuclear Alliance): Paris leads a strong coalition of roughly 12–14 member states (including the Czech Republic, Slovakia, Hungary, Bulgaria, Poland, Slovenia and Romania) that defend nuclear and hydrogen-based energy as “green.”

Bulgaria and Greece: They are logistical partners directly interested in the gas corridors of the Black Sea and the Eastern Mediterranean, supporting the use of natural gas as a sustainable form of energy transition.

The negotiating argument: This alliance has enough political weight to counter the anti-nuclear axis led by Germany and Austria, guaranteeing that Romania will not be penalized for exploiting the Neptun Deep field or expanding the Cernavodă nuclear power plant.

4. Variable alliances: fiscal and industrial protectionism

This is the most complex level, where Romania must navigate among often divergent interests:

For fiscal sovereignty (keeping the flat tax): Romania’s natural allies are the states of the Frugal Group (the Netherlands, Denmark, Ireland, Luxembourg). Although these Western countries are often labelled “pro-European,” they ferociously defend their fiscal independence and low profit taxes (Ireland’s case) against France’s or Germany’s attempts to harmonize taxes at EU level.

For capping state aid: Romania can ally with all the medium and small EU states (Spain, Italy, Poland, Portugal, Greece), which are equally outraged that Germany and France massively subsidize their own industrial companies, destroying fair competition in the Single Market.

5. Romania’s negotiating strategy (variable-geometry associations)

Romania must not make the mistake of locking itself into a single rigid bloc. The success of the third way depends on applying a variable-geometry strategy:

• We vote with Poland and the Baltic states on defence.

• We vote with France and the Czech Republic when defending our right to use nuclear energy and gas.

• We vote with Ireland and the Netherlands when Brussels wants to raise our national taxes.

• We vote with Italy and the Visegrád Group when we refuse climate bureaucracy or migration quotas.

By practising this intelligent game of alliances, Romania multiplies its political force and demonstrates that refounding the EU from within is a project that is not only necessary but fully achievable.

A Call to National Reflection

The refounding of Europe will not be decided in the offices of Brussels but in the capacity of nations to propose viable alternatives. For Romania to cease being a mere passive recipient of directives, a collective effort of intelligence and national dignity is needed. All the responsible actors of Romanian society (intellectuals, economists, entrepreneurs, political leaders and civil society) must join hands in order to:

Abandon the inferiority complex. Criticizing Brussels’s dysfunctions is not an anti-European act but the highest exercise of pro-European responsibility. The true Europeans are those who fight to correct the system, not those who silently watch its degradation.

Pragmatically calculate costs and opportunities. The academic world and state institutions must produce rigorous, honest impact analyses of the costs of the green transition, the asymmetries of state aid, and realistic economic projections, so that we ground our Union-level negotiations on figures, not ideologies.

Define the country project “Romania in the New Europe.” It is time to unite our efforts to establish the red lines Romania cannot cross in the process of revising the EU Treaties, ensuring that the future European architecture will be one of peace, of equal rights, of respect for national diversity, and of shared prosperity.

Neither submission nor isolation. The solution is dignity, modernization and refounding. For a strong Romania in a Europe of sovereign nations!